Raț, exemplul

Raț nu a avut niciodată veleități de mare star. Nu a ieșit în evidență prin cantonemente repetate în cluburi de fițe, nu a fugit din hotelurile unde era cazată naționala ca să bea până cade sub masă, nu a trădat tricolorul retrăgându-se înainte de vreme, nu și-a etalat tatuaje indecente și dizgrațioase prin reviste mondene și nici nu s-a dat mare cu prietenii lui maneliști.

Raț și-a făcut treaba. De fiecare dată când a fost chemat, a venit și a muncit pentru națională, pentru România, ca un corporatist care lucrează 12 sau 14 ore pe zi în loc de opt. Câteodată a jucat în nota echipei, câteodată mai prost, de multe ori foarte bine, dar niciodată nu s-a făcut de râs, niciodată nu a dat înapoi. A pus osul, a tras de el chiar și în momentele mai grele pe care le traversa, a fost reperul, stânca, râul, ramul, a fost românul care a simțit românește și care i-a respectat pe români. Și-a respectat colegii, adversarii, respectându-se astfel pe el însuși. A fost mândru că vine să-și reprezinte țara natală, ca un om simplu care a făcut cheag în străinătate și care vine să-și viziteze rudele și prietenii.

Când dai totul, iar lângă tine alții își bat joc, dar primesc onorurile, normal că ai și nemulțumiri. El, omul, românul adevărat, simplu și muncitor, nu a înțeles de ce nu este pus pe aceeași treaptă cu Mutu, Chivu și Tamaș. Și chiar e de neînțeles.

Raț a bifat în această seară meciul 100 pentru naționala României. 100 de meciuri în care a jucat cu inima, cu sufletul, concentrat pentru a da tot ce poate mai bun la momentul respectiv. De 100 de ori i-a cântat imnul, de 100 de ori a privit cu mândrie tricolorul, de 100 sau de 1000, de un milion de ori, îi mulțumim. Dacă naționala României ar fi avut în componență încă cinci-șase oameni de bun simț, dedicați și sufletiști ca Raț, probabil că n-am fi pierdut atâtea calificări în ultimii ani.

Raț ar trebui dat exemplu în toate școlile de fotbal din România. Copii, fiți modești, muncitori, serioși, ca Răzvan Raț, și aveți șanse mari să ajungeți sus!