„Steaua are clasă”, a repetat Flavius Stoican după derby, ca un om care tocmai a fost lovit de o mașină pe trecerea de pietoni, chiar când să facă ultimul pas pe bordură. Timp de o repriză, Dinamo a avut siguranța că va părăsi Național Arena cu ceva, dar a plecat cu un golaveraj de minus trei. Jucătorii lui Stoican au făcut pressing, au construit și, chiar dacă în careul lui Arlauskis s-au comportat ca niște fumigene, au dat senzația că în partea a doua vor termina ce au început. Până la urmă, au terminat în perfuzii.
Nu știu câți fani ai Stelei au senzația că echipa lor are clasă. În tribune, entuziasmul din vremea actualului calif saudit Reghecampf s-a cam diluat. La capitolul frustrări s-au adunat ratarea calificării în grupele Champions League, înfrângerea de la Kiev și cele 8 puncte pierdute deja în Liga 1. E clar, Steaua nu mai are ritmul trenului de mare viteză din anii trecuți, care ridica nori de praf la trecerea vijelioasă prin gările mici din Chiajna, Năvodari și Botoșani. Nici nu prea mai are cum. Soția actualului antrenor nu stă zâmbitoare pe peroane , arătînd binevoitoare spre locomotivă fața verde a plăcuței de tablă care semnalizează șina liberă și drum bun. S-au dus vremurile când Steaua avea 11 jucători pe teren și alți peste o sută, impresariați în familia Reghecampf, la celelalte echipe din campionat.
Nu, Steaua de acum are cu adevărat clasă, chiar dacă nu mai împrăștie creierii adversarilor pe pereți ca-n filmele-satiră ostentativ sângeroase ale lui Tarantino. Steaua lui Gâlcă e reală, e autentică. Nu aleargă precum cyborgii, nu presează în careul advers în minutul 85, însă are capacitatea de a aștepta prima greșeală a adversarului pentru a-l lovi în creștetul capului cum s-a întîmplat la golul de 1-0 din prelungirile primei reprize pentru ca apoi să-i mai dea două lovituri.
3-0 cu Dinamo nu e un rezultat rău la primul derby ca antrenor din carieră. Egalează diferența de scor din cea mai bună performanță a echipei lui Reghecampf, un 5-2 într-un meci tur din Cupa României
Deși a învățat din nou să și piardă, Steaua are clasă. L-ați ascultat pe hulitul Mache acum câteva zile la Sport.ro? Omul utilitar din club care părea cuprins de tornada de ură nebună însămânțată de duo-ul Mihai Stoica – Reghecampf știe să se comporte civilizat, să argumenteze și să discute cu jurnaliștii. Uitați-vă la Gâlcă. Nu spune nimeni că este complet independent, că nu ascultă ce i se transmite prin telefon dintr-o celulă de închisoare, dar aduceți-vă aminte că a fost pe punctul de a refuza să semneze cu Steaua atunci când a descoperit că o mână vicleană a schimbat pe hârtie datele acordului verbal de cu o seară înainte.
Gâlcă nu folosește timpul de comunicare cu fanii prin intermediul mass media pentru a-și linguși finanțatorul, „fratele nostru mai mare” și nici nu amenință, cabotin, că pleacă după ce un jucător adus de el se dă la o parte într-o parodie nefericită cu Viitorul. Antrenorul fără șapcă Mercedes nu face bășcălie de adversari și nu-și arată organele genitale în fața reporterilor de sex feminin. „Se poartă ca un pocăit”, l-a caracterizat un apropiat pe ascetul care aleargă 40 de minute după fiecare antrenament, ține post și nu înjură. De acord că rezultatele din fotbal nu sunt invers proporționale cu păcatele antrenorilor – Brian Clough a cîștigat două Cupe Europene în anii ”70 printre sticle de whisky -, însă în mileniul trei echipele serioase trăiesc din imagine. Și, cu toată bunăvoința pentru rezultatele din ultimii doi ani, Steaua era ca un transoceanic impunător la bordul căruia domnea decadența.
E posibil ca Gâlcă să nu câștige campionatul. Are în echipă fotbaliști care au fost storși de presingul și vitaminizările intensive din ultimele două sezoane. Mai dificil este că nu are acces la milioanele de euro oferite de UEFA și înșfăcate de Becali pentru cele 3 puncte lipsite de glorie adunate în Champions League de Dream Team-ul ultimelor două decenii din fotbalul românesc, așa cum se autointitulase dinastia Reghecampf.
E posibil ca Gâlcă să plece de la Steaua înainte de finalul sezonului, judecat după rezultatele devenite mai greu de obținut prin dispariția de pe peroanele Ligii 1 a impiegatului de mișcare care bloca vagoanele în gări la trecerea expresului de Chiajna.
E posibil chiar ca Gâlcă să fie sacrificat pentru mofturile lui Sânmărtean, cel care arată uneori motivul real pentru care nu a jucat în carieră la Real Madrid sau Barcelona, deși talentul lui e poate egal cu al lui Modric sau Iniesta. Scos de pe teren pentru că nu mai făcea faza defensivă, mijlocașul și-a lăsat în vine profesionalismul și a gesticulat suficient de puternic pentru ca toată lumea să-i observe nemulțumirea, într-un șantaj sentimental în toată regula. Golurile doi și trei, venite după acest moment, le-au demonstrat și scouterilor străini veniți să vadă minunea de 34 de ani că Gâlcă a luat decizia corectă.
Indiferent dacă va pleca sau nu din Ghencea până în mai 2015, Gâlcă a reușit ceea ce la un moment dat părea imposibil. După mulți ani, a readus la Steaua, un club siluit imagistic, decența. E un ingredient esențial din care se naște clasa.
PS – Nu am nicio legătură cu Gâlcă. Din contră, pe vremea când juca la echipa națională, eram privit cu ostilitate de membrii Clanului Spaniol, denumirea dată de jurnaliști găștii formate din actualul antrenor al Stelei, Filipescu și Adrian Ilie. Din 2000, n-am mai discutat cu el.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER