Nu ne-am propus vreodată să câștigăm un campionat mondial de fotbal. Nu ne-au ținut balamalele, nici chiar atunci când o generație de excepție a mai ațâțat cât de cât jarul iluziilor. Vom suspina mult și bine după isprăvile de odinioară ale cehoslovacilor, ungurilor ori ale iugoslavilor de la turneele finale, ale Estului de dincoace de Cortină.
Până la sfertul american contra Suediei, toate faptele noastre de vitejie se cam opreau la dantelăria lui Dumitrache din Mexic și la paradele providențiale ale lui Lung de la Bratislava. Dacă azi ne-am întors la vremurile în care pupam câte un turneu final la un deceniu și jumătate, putem măcar să ne propunem să nu ucidem fotbalul. Ne stă în puteri. O dovedesc tocmai cele două meciuri din era post-Pițurcă. Nota bene, cu același fond de fotbaliști în proporție strivitoare, pe seama cărora nu ne mai dă mâna să facem eternele remarci acide „lăsați-i, săracii, că e și așa vai de capul lor, atâta pot și basta!”
Ani în șir ne-a crăpat obrazul de rușine pentru tribunele golașe de la partidele amicale ale naționalei de afară la care era vizibilă la o peluză doar mâna de fani cu tricolorul pe umeri plecați în pribegie în lumea largă. De la Cristi Bivolaru și ceilalți diplomați cu străinătatea ai fotbalului nostru știu cât de greu era de încropit un calendar al amicalelor în deplasare, de pe urma cărora să mai vină și ceva firfirei în visteria FRF. Logic, nu se înghesuia nimeni să vadă o selecționată înșirată pe două tranșee în propria jumătate de teren și care trage cu dinții de un 0-0 și într-un meci amical. Nu are Porumboiu atâtea boabe de grâu în silozuri de câte ori a fost tocit clișeul „a fost un test util, iar jucătorul X e marele câștig al naționalei”…Era loc și de puțină îndrăzneală și de ceva spectacol. Ți-ai găsit! Batman și Lucescu-jr. au ținut-o pe-a lor. Posesie, prudență, organizare, carevasăzică temporizarea de pe timpul lui Angelo Niculescu. Lui Tătărușanu și Pantilimon nu le-a lipsit decât șepcuța de portar din vremurile lui Voinescu și Toma ca să ne închipuim că vedem o secvență retro din partidele de arhivă sau e o dublă din reclama la berea Timișoreana.
Vineri și marți, cu insularii și cu danezii, generația lui Keseru, Maxim și Prepeliță a încercat o demonstrație. Reușită. Naționala poate juca uneori și cu fundașii în careul advers, iar damblaua lui Sânmărtean mai încălzește tribuna și țintuiește adversarii. Tricolorii au pus caii în fața căruței, au pretins să le mai fie slăbite câteodată hățurile și au corectat din mers un slogan. Je m’appelle football.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER