Un sfert de veac de libertate. În decembrie 1989, s-a prăbușit o lume hâdă în care fotbalul era unul dintre puținele refugii. 25 de ani mai târziu, fotbalul românesc e un melanj de modernitate și detalii care parcă arată că timpul a încremenit în loc. Sau că am regresat.
Acum un sfert de veac aveam cea mai frumoasă linie de mijloc din Europa. Hagi era varianta europeană a lui Maradona, Lupu era varianta de „dreptu”” a lui Hagi, Sabău era un „Orbitor, aripa dreaptă”, Gică Popescu era o tornadă între cele două careuri. Nu era nevoie de laptopuri, de acolade trase savant pe ecrane inteligente la tv pentru a pătrunde în genialitatea unei linii în jurul căreia se coagula o echipă care ne readucea la Cupa Mondială după 20 de ani.
Și atunci, și acum ajungeam între primele 16 echipe ale lumii. Atunci însă parcurgeam acest drum învingând o echipă a Danemarcei care avea să fie următoarea campioană europeană, o echipă a Uniunii Sovietice care era vicecampioana continentului și remizând cu Argentina char în casa adoptivă a geniului Maradona, la Napoli. Acum suntem tot pe acolo în ierarhia mondială, dar după o grupă negociată parcă de Anghel Iordănescu la mănăstire.
Acum 25 de ani, aveam unul dintre marile derbyuri ale Europei, Steaua – Dinamo adunând pe teren o națională care se califica în optimile Cupei Mondiale. Lumea suporterilor era echilibrată între cei care erau alături de Steaua, care avea de partea ei gloria europeană, cei care erau alături de Dinamo, cea mai galonată echipă în campionat pe atunci și pe punctul de a-și recăpăta supremația în campionat și Craiova care-i avea alături pe nostalgicii Maximei și pe „anticomuniștii din fotbal”, cei care vedeau în victoriile din 1989 ale Universității în fața celor de la Steaua și Dinamo un preambul al Revoluției. Paradoxul este că dictatura în fotbal s-a instaurat la un sfert de veac de la căderea dictaturii în societate, Steaua înregimentând mai tot poporul fotbalistic într-o epocă în care Dinamo, Rapid sau Craiova și-au pierdut din forța de a fi o alternativă la nivel național.
De-abia după un sfert de veac, fotbalul a ieșit de sub tutela unui simbol al meschinăriei comuniste în acest sport, Dumitru Dragomir. Și îndepărtarea acestuia s-a făcut în 2014 așa cum s-ar fi făcut acum 25 de ani, tot printr-o manevră orchestrată de un ștab discreționar în societatea românească. După un sfert de veac, traficul de influență inundă cu lava sa vâscoasă fotbalul din Romănia ca și în vremurile întunecate ale dictaturii.
Acum 25 de ani se nășteau Chiricheș, Chipciu, Torje, Valentin Lazăr, Budescu, Silviu Lung… O generație care poate readuce bucuria fotbalului printre fani așa cum se întâmpla acum un sfert de veac cu fantasticii jucători ai acelor vremuri, idoli într-o epocă a întunericului.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER