„Acum, sunt expertă, știu să o iau de la capăt, poate trec mai ușor peste accidentări. Accept faptul că la început poate că voi pierde mai repede” , a povestit pentru ProSport, Alexandra Dulgheru, după un sezon 2014 care a urmat un scenariu prea cunoscut pentru tenismena de 25 de ani care, în 2011, devenea prima româncă a noii generații care ajungea în Top 30, în aprilie ea fiind clasată pe locul 26 WTA.
Împarte povestea cu Rafael Nadal, spaniolul dat jos de două ori de pe locul 1 în clasamentul ATP de accidentări și care, după ce a îndrumat-o pentru o operație la genunchi la medicul lui, „întreabă de fiecare dată cum mă simt”. Obosești doar scriind cu punct și virgulă accidentările care i-au ciopârțit ultimele patru sezoane. Opririle. Refacerile. Revenirile. Alexandra își cere scuze chiar că trebuie să vorbim despre accidentări și, obișnuită deja cu asta, spune „nu am o problemă să joc turnee ITF după WTA-uri„, deși o astfel de trecere i-a provocat o accidentare în plus în 2014. „Când eram numărul 26, simțeam că nu am limite„, a admis Alexandra, într-un amplu interviu acordat ProSport, în Ajunul Crăciunului, în care, cu multă pasiune pentru sportul său, nu a fentat nici o întrebare. Greutățile au făcut-o mai realistă, pentru că pune multe puncte pe i, de la completarea echipei cu un fizioterapeut, pe care și-l dorește, dar care în acest moment este un lux pentru cea care își plătește toate cheltuielile din circuit, până la propria situație în sportul alb. Rămâne însă deschisă, entuziastă când vorbește despre tenis, cuceritoare și optimistă.
Cum te simți din punct de vedere fizic? Mult mai bine față de ceea ce am pățit anii trecuți: 2013, 2014. Nici nu mai pun anul 2012, în care m-am operat, pentru că acela este un an pierdut, clar. De prin octombrie nu am mai avut probleme majore. Am avut o accidentare la mână, la încheietura dreaptă. A început cu sezonul american. La Cincinatti a trebuit să abandonez, după primul set. Am rămas acolo, am încercat să mă tratez, să soluționez problema pentru US Open. La New York a fost mai bine, dar tot am jucat cu dureri. Când reîncepeam să mă antrenez, reveneau durerile. Chiar înainte să înceapă turneul de la New York, eram puțin posomorâtă, pentru că într-adevăr mă durea destul de tare și nu știam dacă voi putea juca.
Cine te-a ajutat? M-a ajutat un medic spaniol, care mi-a dat niște anti-inflamatoare destul de puternice, pe care nu le poți lua tot timpul. Așa am putut să joc. Apoi am stat din nou o lună, nu am jucat, am fost la Barcelona și m-am tratat. A fost o accidentare pe os, nu atât de gravă, dar a durat mult până s-a refăcut. Dar de la sfârșitul lui octombrie am început să mă simt mai bine.
Un 2015 fără accidentări ar face-o fericită pe Alexandra „dacă sunt sănătoasă, pot avea și rezultate” Foto: Cezara PARASCHIV
„De la genunchi mi se trage totul. Doctorii m-au avertizat că după operație s-ar putea să am probleme cu genunchiul drept, prin compensație. Dar, nu! Am compensat cu altceva”
Este ghinion? Sau ai identificat care este problema, pentru că 2014 a fost din nou un an cu accidentări, al patrulea consecutiv. Ce nu se leagă, ce nu merge? Are o logică ceea ce s-a întâmplat. Durerile de la genunchi le am de la 16 ani. Ușor-ușor s-au agravat, pe un fond clar. Înainte, antrenorii și preparatorii fizici nu erau atât de specializați pe partea de tenis și poate făceam unele lucruri puțin prea mult, altele prea puțin, pe partea de pregătire fizică. Am făcut și exerciții nespecifice. Recuperarea nu era atât de bună. La efortul pe care îl depuneam atunci aveam nevoie de o altă recuperare. Asta am înțeles abia când am ajuns în circuit, pe tur: că pot face lucrurile mult mai bine. Din cauza unei uzuri mai mari, din tinerețe să zic. Nu că aș fi bătrână (râde) și ar fi atâția ani din tinerețe.
Dar s-au adunat ani mulți de tenis din copilărie… (Alexandra a pus prima dată racheta în mână la patru ani, potrivit profilului ei de pe site-ul circuitului WTA) Corect. Am ajuns până la urmă la dureri de genunchi cronice. Când am ajuns pe tur, unde efortul fizic este foarte ridicat și stresul fizic este mult mai mare, în cei doi ani ai mei extrem de buni mi s-au agravat mult durerile. Cu cât jucam mai bine, cu atât durerile la genunchi erau mai mari. În 2011 am tras de anul ăla… dar mai mult de jumătate a fost pierdut pentru că nu mai puteam să joc. Am ajuns la cuțit pentru că s-a rupt tendonul rotulian stâng.
… O operație durează. Mi-au spus inițial că poate revin după șase luni, dar a durat mai mult. Doar după 8-9 luni am reușit să încep revenirea. 2013 a fost un fel de recuperare. Jucam, dar mai mult de unu-două meciuri nu rezistam. Mă durea din nou genunchiul. Abia în 2014 am început să fiu ok. Doctorii m-au avertizat de fapt că voi începe să mă simt bine după doi ani. Dureri încă mai am, nu o să treacă niciodată de tot, dar sunt dureri normale, acceptabile. De la genunchi au pornit toate.
Adică? După ce m-am operat și am stat deoparte, doctorii m-au avertizat că s-ar putea să am probleme cu genunchiul drept, prin compensație. Dar, nu! Am compensat cu altceva. La început, m-a durut încheietura, de la încheietură am avut fractură de stres, apoi a început să mă doară umărul, pentru că forțam mai mult. Anul ăsta (n.r. – 2014) m-a ținut umărul câteva luni bune, apoi în America de Sud, când am făcut trecerea de la WTA la ITF, de pe hard pe zgură, m-am accidentat la încheietura stângă – am stat iar două luni și ceva. O nouă întindere, iar nu am jucat două săptămâni. De aceea la Roland Garros și Wimbledon m-am dus puțin nepregătită. În Turcia a bătut foarte tare vântul, iar m-a luat umărul. M-a luat apoi încheietura dreaptă. A fost un lanț parcă nesfârșit.
58 de meciuri a jucat Alexandra Dulgheru în 2014. Bilanțul său: 35 victorii și 23 înfrângeri, cu două titluri ITF câștigate la Marsillia și Dubai
Per total, 2014 a fost un an bun sau un an prost pentru tine? Având în vedere perioadele lungi de pauză pe care le-am avut, în momente importante, n-a ieșit rău deloc. Îmi doream să ajung în Top 60, nu a fost deloc un obiectiv imposibil. Dacă reușeam să joc puțin mai mult, ar fi fost un obiectiv realist.
Fizioterapeut? „De doi ani, de la operație, practic nu produc. O să îmi iau când o să îmi permit să cheltui 1.000 de euro pe săptămână”
Te-ai gândit să investești mai mult într-un fizioterapeut, un preparator fizic? Normal că m-am gândit. Acum fac mult mai multe lucruri la pregătire fizică, la partea de recuperare. Mă ajută antrenorii, fizioterapeuții din circuit. Exerciții de rutină. Trebuie să lucrez cu fizioterapeuții din circuit – fiecare turneu are câte doi astfel de oameni. Aș vrea să am propriul preparator, dar costurile sunt mari. Trebuie să îi plătesc salariu, cazare, masă, deplasare și pe o săptămână se ajunge la 1.000 de euro, chiar mai mult. Antrenor trebuie să am! Dacă am și fizioterapeut, costurile sunt foarte mari.
Dezvoltă puțin, te rog! Cum eu, de doi ani de când m-am operat, practic nu produc, la fiecare cheltuială trebuie să mă gândesc de două ori. Nu pot să arunc banii pe fereastră, nu că nu m-ar ajuta, dar încă nu îmi permit. Trebuie să îmi mai revin puțin din punct de vedere financiar înainte să pot să investesc din nou pe partea asta. Mi-am luat un fizioterapeut înainte de Roland Garros și în timpul Roland Garros-ului, apoi la Wimbledon. Dar să îți iei un fizioterapeut numai la un turneu important, nu te ajută. Munca lui nu apucă să se vadă. Trebuie să lucrezi cu el cel puțin unu-două turnee înainte. Când îmi voi permite mai multe, va fi una dintre priorități.
Alexandra speră că a reușit să rupă lanțul accidentărilor și al sezoanelor construite după secvența Start-Stop-Start-Stop-Start-Stop-Start Foto: Cezara PARASCHIV
Care a fost meciul anului pentru tine? Am avut câteva meciuri bune. La Florianopolis am avut un parcurs foarte bun, la Roland Garros a fost un meci bun împotriva Larei Arruabarrena, mi-am luat revanșa după câteva înfrângeri. Apoi la Marsillia am avut un turneu ITF foarte bun – mai ales finala cu Johanna Larsson. Și, desigur, un meci care mi-a rămas în minte ca o frumoasă amintire, meciul de la US Open cu Șarapova. Într-un fel, pentru mine, meciul acela a fost un test, având în vedere că am stat atâta vreme, eram curioasă unde mă aflu în acel moment față de celelalte jucătoare de Super Top, adică Top 10. Un set și jumătate m-a ținut mâna ok, apoi m-a lăsat. A fost greu. Eu doar fizic m-am pregătit pentru US Open.
Ai fi putut câștiga de data asta, dacă nu apăreau problemele fizice? Am simțit că dacă mă ținea fizicul și mâna un pic mai mult, da, aș fi putut câștiga. Desigur, nimic nu este garantat, dar simțeam în ziua respectivă că Șarapova este într-un moment nu mai slab, dar mai vulnerabil. Ar fi fost dur, pentru că ea din setul doi a început să lovească foarte puternic, a început să fie foarte dură. Lupta pentru fiecare minge. Dar dacă fizicul rezista ceva mai mult cred că aș fi putut să câștig sau ar fi fost un scor în setul 2 și 3 mult mai strâns.
3-0 este scorul întâlnirilor directe dintre Maria Șarapova și Alexandra Dulgheru, bucureșteanca având chiar și minge de meci în fața rusoaicei, la Miami, într-un meci decis de două tie-break-uri în seturile doi și trei strânse.
S-a vorbit mult despre jocul dincolo de limita regulamentului și a fair-play-ului din partea Mariei. Pe tine te-a intimidat cu ceva? Nu! Eu am avut trei meciuri cu ea. Toate au fost strânse. Primul test a fost la Madrid în 2013, în primul meu an după operație. Un meci foarte bun. Poate nu îi place stilul meu de joc, poate că știu cum să joc împotriva ei, dar de fiecare dată am avut meciuri foarte bune contra ei. Am și fost în formă când am jucat cu Maria, știu când intru pe teren că trebuie să lovesc foarte bine, să servesc foarte bine și mi-am îndeplinit de fiecare dată acest obiectiv și de asta au ieșit meciuri strânse.
Mai dă-mi un exemplu! La US Open mi-am dorit foarte mult să nu mă doară mâna și să pot să joc. Faptul că m-a lăsat în final, este altceva. Dar am dus meciul până la capăt. Când s-a terminat meciul, s-a răcit mâna, mă durea și când mă spălam pe dinți! Nu știu exact ce se întâmplă – când am jucat cu Șarapova la Madrid, am mers direct la medic, am intrat pe masa de operație. La Miami, după meciul cu ea, mă dureau atât de tare genunchii, nu am mai putut să joc două-trei luni. După ce am jucat la US Open, am mers să îmi tratez mâna. Poate este un pic de ghinion, nu știu, dar de trei ori s-a întâmplat la fel!
Nici măcar Maria Șarapova n-a speriat-o pe Alexandra Dulgheru. Tenismena de 25 de ani visează o revenire în Top 50 pentru început
Nu vrei să o mai vezi pe jumătatea ta de tablou, nu? Ba da, dar mai încolo. Nu în turul doi.
Ce simți când intri pe Arthur Ashe, cea mai mare arenă de tenis din lume? A fost o experiență. Nici măcar nu mă antrenasem acolo. Venind din vestiar, am intrat pe arenă – primele minute și la încălzire a trebuit să înțeleg ce se întâmplă. Îmi aruncam mingea la serviciu și vedeam toată tribuna. Am niște poze de la Getty Images, le-am luat acum o săptămână – avem un accord cu WTA-ul și avem dreptul la 50 de poze gratis pe an, pe care le putem folosi pe profilul nostru de Facebook, Twitter – sunt pozele mele favorite. Atmosfera este foarte frumoasă, americanii știu să facă show, pe planul acesta al divertismentului sunt experți. Arena este ca o pâlnie, pare că totul vine pe tine. Primele două game-uri au fost complicate. Bine, a fost și pachetul complet (râde Alexandra), a bătut vântul și pe arene ca astea când bate vântul, nu bate dintr-o singură direcție. Se face un vârtej. Apoi, era jumătate soare-jumătate umbră. S-a schimbat, pe o jumătate de teren era umbră, jumătate soare. Au fost condiții ușor ciudate. Dar am încercat să fiu atentă la fiecare moment.
După un astfel de meci, cum te montezi ca după mai puțin de două luni să intri pe teren la un turneu ITF precum cel din Franța, de la Pitiers? Greu. Mai ales că în sală sunt alte condiții, am avut opțiunea să merg și în America de Sud, dar nu îmi doream, pentru că era foarte departe – iar drum, iar condiții proaste, cheltuieli. N-avea nici un sens.
„Jucam meciul, câștigam sau pierdeam trebuia să facem terenul pentru partida care urma”
Mental, ce e mai dur – să joci calificări la un turneu WTA de 250.000 unde știi că ai 2-3 meciuri de câștigat până la tabloul principal sau să joci un turneu ITF? Nu am avut niciodată o problemă să joc ITF-uri după WTA-uri sau după turnee mari. Știu că există și riscul să pierzi, nu mă deranjează. Asta e, n-am ce să fac. Să joci calificări este mult mai greu, pentru că sunt alte condiții. La Florianopolis mă puneau să joc mereu, în calificări, la ora 14:00, pe căldura cea mai mare – între 12:00 și 16:00. Era insuportabil. Favoritele sau cele de pe tablou jucau seara, când era mai acceptabil. Când am ajuns pe tablou, simțeam deja că am jucat un turneu întreg. E greu. Poate că uneori nici motivația nu este aceeași, îți și spui „iar o iau de la capăt?„.
Și o iei de de la capăt… Ă‚sta este cel mai greu lucru. Să o iei întotdeauna de la capăt, după o accidentare. Dar acum, când sunt expertă și știu să o iau de la capăt, poate trec mai ușor peste. Accept faptul că la început poate că o să pierd mai repede și nu o să fiu în cea mai bună formă și încerc să nu mă stresez, să nu pun prea multă presiune pe mine. Feelingul nu e plăcut, categoric. Dar îmi dau seama că și dacă stau să mă plâng, nu fac nimic. Accept, până îmi revin iar. Știu că dacă am câteva meciuri bune trece o perioadă și forma revine.
Care au fost cele mai proaste condiții pe care le-ai găsit la un turneu în 2014? După Florianopolis, care a fost un turneu WTA, am fost și am jucat turnee ITF în Brazilia, pe zgură. Am schimbat mingile – unele foarte tari, m-a luat imediat încheietura stângă. În primul rând, mingile nu sunt aceleași. Cele mai bune sunt cele care se folosesc pe circuit – Head, Wilson, Dunlop. Acolo, joci cu mingi retro, care nu se mai folosesc. Turneele astea nu au organizare. Jucam la un moment dat și nimeni nu făcea terenurile. Jucam meciul, câștigam sau pierdeam trebuia să facem terenul pentru partida care urma. Nu ne dădeau prosoape, nu ne dădeau apă. De multe ori am fost obligată să iau un taxi, pentru că autobuzul care ar fi trebuit să mă ducă la turneu nu venea la timp. Total altă lume…
Ai avut vreun moment în care ai avut tentația să spui „gata! Ajunge”? Sincer… (se încordează, își ia o pauză, privește puțin în jos, apoi răspunde) După operația de la genunchi mă așteptam să mai am câteva probleme, așa… dar nu mă așteptam să am atâtea probleme legate. La un moment dat m-am gândit – zic, măi, dacă continui în ritmul ăsta și dacă iar pic, iar mă lupt… m-am gândit destul de serios că poate corpul meu nu mai rezistă. Se întâmplă ceva, atunci când stai foarte mult, aproape un an, corpul începe să se relaxeze și știți că foarte mulți jucători spun după ce se lasă de tenis, încep să aibă probleme, să îi doară tot. Asta am pățit eu. Corpul s-a relaxat și a început să mă doară totul, în locuri în care nu îmi imaginam că poate să mă doară.
CE NU SE VEDE LA TELEVIZOR „Lumea, când te vede că ai succes, spune „ei, se plimbă prin toată lumea, uite ce noroc”. Dar până ajungi acolo, este un drum foarte lung. Intră foarte multe lucruri în joc, iar dincolo de pregătire, nu poți neglija partea financiară. Este imposibil dacă nu ai bani, să ții ritmul ăsta. Noi ajungem din Australia în America, în Europa, înapoi în America de Sud. Eu am avut noroc, am avut un sponsor până în 2009, căruia îi mulțumesc din suflet. M-a ajutat până în momentul în care a venit criza, iar momentul despărțirii a coincis cu momentul în care am câștigat la Varșovia. Atunci am putut să mă susțin singură, cu premiul de acolo. Din 2009, mă susțin singură. Străinilor nu le vine să creadă că eu îmi plătesc totul singură. Tot. Federația nu mă ajută cu nimic din punctul ăsta de vedere, poate doar din când în când, dar nu este ceva spectaculos. Îi șochez când le spun că după ce am stat doi ani nu am primit nici un sprijin. Motivația este simplă: nu am avut sponsor în perioada asta. Cine să-mi dea bani? Și le spun, da, am reușit să fac totul singură. Bine, acum povestesc reacția celor din țări care au alte posibilități. Sunt și alte țări care dau chiar mai puțin decât primim noi. Dar ăsta este sportul – dacă te accidentezi nasol și trebuie să stai… astea sunt problemele”
Alexandra și-a imaginat deja cum ar primi un trofeu de Mare Șlem. Nu ar mai urma modelul lui Nadal, ci pe cel al lui Federer
„Antrenorul meu a dat o invitație unui prieten necunoscut mie, care a dat mai departe invitația, cuiva. La un moment dat, cei de la ITF m-au chemat, mi-au arătat numele, poza, că ar avea legătură cu pariurile ilegale”
Te-ai ciocnit și de o altă problemă care este la ordinea zilei în tenis, jucând turnee de categorii atât de diferite – ai fost abordată să pierzi seturi sau meciuri, pentru bani? Eu nu, dar am auzit multe cazuri, mai ales în circuitul masculin. Eu, ce am pățit în zona asta… am primit niște mesaje pe Facebook, de amenințare într-un fel. Pierdusem la Hantuchova, la Stuttgart (n.r.- în 2011) după ce conduceam în setul doi, ceva de genul 4-2, și am pierdut setul. Am primit atunci un mesaj pe Facebook destul de colorat (râde) – mi s-a spus direct – „ai vrut să dai meciul! Am pariat pe tine că o să câștigi setul, mult! Și ai pierdut – cu siguranță l-ai dat”. Mesaje de genul ăsta am primit, dar nu mi-a oferit nimeni, niciodată nimic și sper să nu fac așa ceva niciodată. Bine, la fete, cred că este mai greu. La băieți pare mai corupt.
Dar la un turneu, știi de cine să te ferești? Pe cine trebuie să eviți? Nu știu, nu-i cunosc. Uite, am avut un caz o dată, când la Moscova, antrenorul meu a dat o invitație unui prieten necunoscut mie, care a dat mai departe invitația, cuiva. La un moment dat, cei de la ITF m-au chemat și m-au întrebat dacă știu acea persoană, că la Tașkent făceau tot felul de pariuri, erau acolo… pariuri din alea, ilegale. Mi-au arătat numele, poza. Le-am spus clar că nu îl cunosc, nu am nici o legătură cu el. Poate fi oricine. Mafia e peste tot (glumește Alexandra).
Sfatul lui Rafa, decisiv: „N-aș fi avut curaj să mă operez”. „Când m-am accidentat, urma perioada mea de maturizare. N-a mai existat. Poate n-aș fi ajuns așa sus ca Simona, poate da”
În 2012, când te-ai operat, ai apelat la ajutorul lui Rafa Nadal. V-ați mai intersectat de atunci la vreun turneu? Da, cum să nu. Și de fiecare data mă întreabă cum sunt, cum mă simt după operație. Și eu de fiecare dată caut să îi mulțumesc pentru ajutor. Este un băiat destul de modest și foarte drăguț, la nivelul la care este el. Foarte puțini sunt așa cu picioarele pe pământ. E o persoană foarte simpatică și am vorbit mai mult cu el, ca să îi mulțumesc și ca să îi spun că m-a ajutat foarte mult. Ca să pot reveni cât de cât repede, nu puteam face operația asta oriunde. N-aș fi avut curaj. Când am fost numărul 26, nu îmi dădeam seama cât de importantă este sănătatea – dacă trebuia, stăteam și patru ore pe teren, și șase, cât trebuia și simțeam că nu am limite. Poate este nebunia aia, frumoasă, care îți dă aripi atunci când corpul este sănătos și te ține. Dar după ce au început accidentările, mi-a fost greu să fac chiar și cele mai simple lucruri. Este o diferență enormă. Uite, am vorbit cu Rafa, în perioada aceea, când mă dureau genunchii și m-am dus la el să îi spun că am mare nevoie de ajutor. El avea și el probleme în perioada aia, se retrăgea și el, era foarte rău cu genunchii. L-am întrebat „mai ai vreo plăcere să joci?” și răspunsul lui a fost „ce plăcere de joc să am, când mă doare așa rău?”. Și l-am mai întrebat dacă nu îi pare rău că nu e pe circuit, când nu joacă. „Normal, vrei să joci, dar la felul în care mă dureau toate, prefer să stau decât să mă chinui, nu mai aveam nici o plăcere”. Cred că intra pe teren și era pe jumătate pierdut meciul. Are dreptate. În momentul în care intervine chinul, e foarte greu să îți mai placă tenisul și să mai ai și rezultate. Noi, tenismenii, ne mai chinuim cu câte o accidentare, dar te chinui un turneu-două, apoi trebuie să faci pauză. Nu poți să te chinui un an întreg cu o accidentare. Lumea nu-și dă seama, dar trebuie să facem o groază de lucruri ca să ne meargă bine în ceea ce facem.
Alexandra Dulgheru este optimistă, în tot ceea ce face, iar Rafa Nadal este un nume care i-a marcat pozitiv cariera Foto: Cezara PARASCHIV
Ai povestit că în timpul accidentării de la genunchi, din 2012, în perioada de recuperare, ți-ai găsit refugiul în pictură. Când ai simțit aceeași nevoie în 2014? În anul în care am stat, părinții mei s-au agitat foarte mult ca eu să am preocupări (râde). Să am un hobby. La tenis am încercat să nu mă uit prea mult – poate doar la Grand Slam-uri și la băieți mai mult, ca să nu încep să zic „aaa… uite, aș vrea și eu să fiu acolo”. Am încercat să fac cumva să treacă timpul într-un mod plăcut. Am pictat, am terminat un tablou într-un an, pentru că lucram la el doar duminica. Am stat fără nici o presiune de timp. Am avut timp să ies cu prietenii, am mai fost la călărie, am încercat să mă ocup de lucruri care, după ani legați de stat pe circuit, îți lipsesc destul de mult. Am stat cu ai mei, cu prietenii, în anul acela – asta a fost cea mai mare bucurie a mea. Am reușit cât de cât să mă ocup de partea personală. Anul acesta nu am avut timp să pictez, dar am făcut schițe.
Cum percepi ascensiunea Simonei Halep? O privești așa, cu o doză de regret și nostalgie că ai fi putut fi în locul ei, dacă nu ai fi avut accidentările? M-am gândit și-n felul ăsta, pentru că atunci când m-am accidentat eram în plină ascensiune și știu că fiecare an de circuit este prețios pentru că îți aduce multă experiență, maturitate și atrage cu sine mai multă ușurință. Eu am dobândit ceva în perioada respectivă și urma perioada mea de maturizare. N-a mai existat. Poate n-aș fi ajuns așa sus ca Simona, poate da, nu se știe niciodată, dar cu siguranță dacă aș fi fost sănătoasă, ar fi fost diferit. Este altceva să rămâi acolo. Ți se poate întâmpla după doi ani buni să ai unul mai slab. Dar nu m-ar fi costat atât de mult și nu mi-ar fi fost atât de greu să revin. Aș fi fost un pic mai sus sau m-aș fi menținut măcar la nivelul la care eram.
O iei drept model pe Simona sau e prea mult spus? Ascensiunea ei este meritată – este o fată muncitoare, serioasă, și-a văzut de treabă. Este o fată destul de talentată – și nu multe fete sunt talentate în circuit. Are un stil băiețesc și asta o ajută la felul în care joacă. A reușit cu seriozitate și cu sănătate multă, clar. Altfel n-ai cum. Ascensiunea ei a fost mai mare decât se aștepta oricine. Nu pot să mint, să spun că mă așteptam să ajungă până aici. Dar mă așteptam să joace bine și să fie sus.
„Am primit doi ursuleți, flori, am dat o rachetă”
Care este cel mai trăsnit lucru pe care ți l-au cerut fanii? Cu ce te-au surprins? Am primit un ursuleț, doi ursuleți, flori. Am dat o rachetă.
Ruptă? Nu, nu era ruptă. I-am dat o rachetă cu care jucasem, i-am dat-o frumos, cu grip schimbat, am semnat-o. Tot timpul îmi cer copiii ceva – șapcă sau manșete. Șepci îmi este mai greu să dau, pentru că rămân fără, dar manșete pot să le dau oricând. Mi-au cerut fanii să le trimit echipament semnat. Dar recunosc, îmi este mai greu să fac asta. Le-am spus că mă găsesc la turnee, pe unde sunt, acolo să vină să le dau.
Cu Facebook-ul, Twitter-ul, cum stai? Încă nu mi-am făcut fan-page pe Facebook, am doar profil personal. Am foarte multe cereri, contul meu este aproape blocat. Mi se întâmplă des să am prieteni în viața de zi cu zi care mă admonestează că mi-au trimis cerere de prietenie și eu nu am răspuns. E plină căsuța mea. Dar ca să ai fanpage, trebuie să te ocupi. Să trimiți poze, ce faci, unde ești. Poate mai încolo. Și la un moment dat mi se pare și poate și un pic plictisitor, pentru că fac același lucru tot timpul – să tot revin „acum sunt la Miami pe teren”, „acum sunt tot pe teren, dar în altă parte”. Se știe că asta fac, ca jucătoare. Dar mai fac publice anumite fotografii și le pot vedea toți fanii. Pe Twitter nu prea stau. Poate ar fi bine pentru fani…
Ultima impresie din 2014? Știu că am vorbit cam mult de accidentări, pe 2014, decât pe planul rezultatelor, pentru că într-adevăr, asta și-a pus cel mai mult amprenta pe 2014. De asta, țin să subliniez că nu a ieșit deloc rău anul. Am uitat să vorbesc de Dubai. Am fost puțin stresată pe final de an, pentru că eram locul 106-107, mai aveam nevoie de câteva puncte ca să fiu sigură că intru pe tablou în Australia. Am avut însă de jucat afară, a fost cu totul altceva, alt joc. A fost cald, mult mai bine – pentru mână, pentru genunchi. Îmi intrasem în formă și acolo am avut un turneu super-bun. În meciul al doilea m-a durut puțin încheietura, dar apoi a fost ok. Faptul că l-am câștigat a fost super-bine. Am ajuns de pe 107 pe 82. Am devenit super-liniștită. Mi-a și zis antrenorul: „ai avut un pic de stres cu Australia, dar asta te-a ajutat să joci bine”. M-am bucurat foarte mult că am terminat anul câștigând. Când termini cu o victorie, îți dă clar un plus de încredere.
Sunteți multe românce care începeți anul la Shenzhen… (interviul a fost realizat înaintea debutului turneului din China) Da, am fost anul trecut, nu e cald, este la jumătatea distanței față de Australia. Diferență de șase ore față de România, față de 12 în Australia. Ne ajută cu acomodarea, principalul scop este să ne acomodăm mai repede. Facem o tranziție să ne obișnuim mai repede.
Care este obiectivul pentru 2015? Pentru 2015 îmi doresc în principal, chiar dacă știu că mă repet, sănătate – pentru că este cea mai importantă. Știu că o să mai am accidentări, sper doar să fie accidentări minore. Pe noi tot timpul când jucăm, ne doare ceva. Nu există altfel, dar sper să nu am nimic major, care să mă țină mult pe loc. Dacă am parte de sănătate și pot să mă antrenez, să am o continuitate, știu că pot veni și rezultatele din nou. Îmi doresc poate să revin în Top 50, în primii 40, apoi… vedem ce se mai întâmplă. Partea bună pentru mine în 2015 este că având multe momente în care nu am jucat, nici nu am în anumite momente puncte de apărat, nu am puncte majore de apărat nicăieri. Pot să adun. Va depinde cel mai mult de cât mă va ține fizicul.
Mulțumesc Alexandra, mult succes pentru 2015! Mulțumesc și eu și rămâneți aproape de tenisul românesc.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER