…Și mingea a stat. O clipă lungă cât veacul, jur că a stat așa, în aer, atârnată de un fir nevăzut. Toți se uitau în sus, cu gurile căscate, parcă erau niște copii zgâindu-se vara, pe câmp, după avioane. Huruitul asurzitor din tribune, marea de peruci blonde a celor 80.000 de columbieni transformați în tot atâția Valderrama, înghețase brusc, parcă intrasem într-un film mut. Apoi, în acel stop-cadru ciudat, am văzut cum un obiect a început să se miște iar: mingea o lua încet la vale. 100.000 de perechi de ochi urmăreau fără să clipească orbita eliptică, știind deja unde avea să aterizeze.
Apoi, explozia. Încremenirea în spațiu-timp a balansat fantastic înspre o comprimare insuportabilă a secundelor și totul s-a învălmășit într-o explozie. Extraordinar, goooooollll Hagiiiii, țipa Țopescu, ieșit din transă, în timp ce jos, pe gazon, Gică țopăia cu fața spre tribune, într-un fel de dans pe care numai compatrioții săi, insulițe într-un ocean sud-american, puteau să-l înțeleagă. Acasă, la mii de kilometri distanță, în crucea nopții, un popor întreg își ieșea instantaneu din minți, alergând bezmetic în stradă să înceapă o nouă Revoluție, a fericirii…
…Asta a fost demult, demult de tot. Gică a mai aninat și altă dată mingea de soare și românii au mai ieșit în stradă la victoriile naționalei. O vreme, ne-am obișnuit cu el dând goluri și pase geniale în Liga Campionilor. Apoi s-a retras. A plâns el, au plâns și oamenii veniți la „Ultima ocazie”, gala aceea grandioasă de pe bătrânul „23 August”, deși nimeni nu înțelegea foarte clar ce urmează. Au trecut anii, lumea a fost mai întâi furioasă pe meciurile proaste și înfrângerile naționalei.Treptat, oamenii s-au resemnat. Peste amintirea acelor ruperi de ritm supraomenești și a golurilor care au marcat generații s-a așternut uitarea. Și tupeul, nechezolul dintotdeauna al valorii. „Generația de Aur a stat cu fundul în poartă”, enunța Cristi Chivu, următorul căpitan al naționalei, între două calificări ratate și o reclamă care ne anunța că „e timpul să redevenim celebri”. Apoi, nimeni n-a mai promis nimic. A venit liniștea. Și „noii Hagi”. Făcuți de presă și suporteri la minut, din plictiseală. Între timp, pe adevăratul Hagi, unicul, l-a ajuns jumătatea veacului.
Englezii, acești maniaci ai topurilor și clasificărilor, au decretat că Gică a fost ultimul număr zece autentic din istoria fotbalului mondial. Posibil. Noi știm însă sigur că el a fost ultimul fotbalist român.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER