În marea majoritate a cazurilor, pe vremuri brigada de arbitri făcea echipă în deplasările la meciurile de Divizia A și cu observatorul federal, și cu ziaristul de la „Sportul”. Cursele de avion erau răzlețe, iar cu mașina puțini își permiteau un drum mai lung, chiar dacă mai toți arbitrii se descurcau relaxați și dincolo de rația oficială a celor 40 de litri de benzină pe lună. Bunăoară, Gara de Nord era un furnicar. Nu era tren în care să nu se urce sau din care să nu coboare câte un arbitru.
Într-un astfel de accelerat – de Craiova – l-am cunoscut pe Nicolae Rainea. Era parcă prin toamna lui ’84. Trecuse mai bine de un an de la finala Cupei Campionilor arbitrată la Atena. Stăteam ca pe ghimpi să am confirmarea din săptămânalul italian ‘Guerin”: ce-i spusese Platini la penaltyul refuzat? „La nervi, toți jucătorii spun vrute și nevrute…”, aceasta a fost singura remarcă a lui Rainea pe marginea unei partide de referință. E exact ce m-a frapat atunci la nea Nicu cât am mers împreună. Nimic, absolut niciun cuvințel despre nicio fază de la cele trei Mundiale unde arbitrase. A glumit tot drumul, a râs, a deschis culegerea cu bancuri, a despicat firul în patru pe marginea unei faze din campionatul de-acasă improvizând cu solnița și un pahar gol o situație limită. Nicio clipă n-a lăsat senzația că părerea sa tocmai a coborât dintr-un Olimp al arbitrajului european. Iar cei care l-au cunoscut îndeaproape susțin că Nicolae Rainea numai un monument de modestie n-a fost…
În timp s-au adunat păreri despre maniera de arbitraj a lui Nicu Rainea. Păreri felurite ale conducătorilor de club, al antrenorilor, ale jucătorilor. De multe ori ne fluiera șmecherește, auzea pe teren numai ce-i convenea, susțin unii. Era mai mereu scorțos, doar cu regulamentul pe buze și-n fluier, pretind alții. „Arbitrul e și el om și ca orice om e complex”, se destăinuia camerei TV Nicolae Rainea, în halat de la uzinele Rulmentul din Bârlad, într-un interviu realizat de Eftimie Ionescu undeva în preajma Mondialului argentinian din ’78.
Am povestit prima întâlnire de meci cu Rainea. Ultima e înnodată tot de Știința Craiova, care juca la Constanța. Era în primăvara lui ’91. Seara de dinaintea partidei ne-a prins pe o terasă la un pahar de vorbă. Pe două televizoare cocoțate pe pereți curgeau imagini de pe RAI cu finalul carierei lui Maradona la Napoli. Percheziții la reședința argentinianului – în maniera descinderilor filmate azi de DNA – împănate în comentariu cu repetiții obsesive. Droguri, datorii la fisc, camorra. Toată lumea își dădea cu părere despre isprăvile lui Maradona. Numai Rainea își trecea mâna prin barbă și arunca morocănos câte un „hmmm”. Doar după ce s-a încheiat transmisia RAI, Rainea și-a dezlegat limba și și-au făcut loc și poveștile cu Maradona de la „o persoană autorizată”. Unele trăite, altele culese. Nimeni n-a avut senzația că Rainea mai deșărta tolba cu amintiri din postura conferențiarului la catedră. „Liniște, păi voi vorbiți de Maradona din auzite. Eu am stat la doi milimetri de el atunci când l-am arbitrat la Mondialul din ’82!” Nici nu știu dacă a povestit episodul de la turneul spaniol. Poate că a făcut-o. Acesta era felul său de a fi, cu o modestie după unii doar de fațadă, sau poate că așa a vrut să vadă gazetarul învățăcel de atunci. Nu știu. Știu însă sigur că dacă azi stai la taclale cu un arbitru mai răsărit îți povestește cât pentru o carte dintr-un meci la seniori al Belgiei și unul la tineretul Greciei.
Nea Nicu, odihnește-te în pace!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER