Există acest impuls al autodemolării imaginii, prestigiului la români: „numai la noi se putea așa ceva”. Particularizând în fotbal, „campionatul este praf” este verdictul cvasiunanim, deși echipele din Liga 1 au eliminat în acest sezon Olympique Lyon, Viktoria Plzen, Stromgodset, au învins Dinamo Zagreb, Aalborg, Rio Ave… Iar Liga 1 este între primele 16 campionate ale Europei, cu dreptul de a trimite peste două sezoane două echipe în Champions League. Drept cucerit după 5 ani de rezultate în care s-a repetat obsesiv, inclusiv de șefii LPF, că „acest campionat este praf”.
În acest discurs se înscrie și critica vehementă la adresa Stelei. Se vorbește despre decăderea totală a jocului campioanei, deși Steaua rămâne cea mai consistentă generatoare de joc pozitiv, ofensiv din Liga 1. Chipciu spune că are convingerea că „fotbalul până la urmă va triumfa”, dar nu se întâmplă mereu așa, și cea mai recentă dovadă este câștigarea campionatului în sezonul trecut în La Liga de către Atletico Madrid. Steaua continuă să joace cu o autoritate în fața lui Dinamo cum nu s-a mai întâmplat în ultima jumătate de secol. În fața a zeci de mii de fani, Dinamo are probleme în a ieși din propria jumătate de teren cu Steaua. Stanciu marchează un gol superb, arătând că totuși campioana are alternative în lot.
E cool să dai verdicte negative absolute. Dumitru Dragomir spune că acesta este cel mai slab derby de când se uită el la fotbal. A estimat perioada la 40 de ani. Îi recomand lui Dragomir să vadă filmul făcut de fiul prietenului său, Adrian Porumboiu. Un așa-zis film, de fapt, în care este redat un meci din momentul de apogeu al forței celor două cluburi, Steaua și Dinamo, atunci când Steaua juca în finala Cupei Campionilor Europeni, iar Dinamo ajungea în semifinalele Cupei Cupelor. Pariez că Dragomir nu rezistă un sfert de oră în fața ecranului. Este cel mai înfiorător 0-0 imaginabil. Este coșmarul absolut al fotbalului. Sigur că meciul se desfășoară pe ninsoare, pe un teren îngrozitor. Dar cred că ar trebui să fim mai atenți cu astfel de ghilotine declanșate asupra unor meciuri actuale. Acel Steaua-Dinamo din momentul de apogeu al istoriei Derbyului nu are o fărâmă de fază în 90 de minute, este un tablou înfricoșător al unei încleștări oarbe născut din imaginația neagră a unor Goya sau Lars von Trier.
Nici măcar Dinamo, care, într-adevăr, este într-un moment acut de criză, nu este totuși o echipă de strivit sub tăvălugul criticlor. Pur și simplu, această echipă nu are un antrenor care să o poată ajuta să crească, care să-i poată folosi lotul la capacitate maximă. Ce s-a întâmplat cu Elhamed, Bilinski, Rotariu la meciul cu Steaua este strigător la cer. Oricând acești fotbaliști ar fi trebuit să joace înaintea unor Cristescu, Niculae sau Matei. Iar pe bancă a rămas un Gavrilă care și el trebuia să aibă minute în derby. Iar, ca antrenor, trebuie să ai intuiția că acest filosf neînțeles al fotbalului care este Bărboianu, autorul unui placaj de rugby total ilogic soldat c-un penalty la 0-0, autorul unui autogol antologic într-o finală de Cupă cu Steaua, autor al unei evoluții dubioase în fața Stelei și la un 3-4 ca la teatru pe când era la Astra poate provoca un dezastru când vede roșu-albastru în fața ochilor. Plus că Stoican are o responsabilitate în scăderea dramatică a randamentului celui mai bun jucător al lui Dinamo din ultimul an și jumătate, Vali Lazăr, sau în „dispariția” unui dintre cei mai promițători tineri fotbaliști români, Ionuț Șerban.
Acest Dinamo – Steaua ne-a oferit un paradox: o diferență foarte mare de joc în favoarea Stelei, dar și senzația că cenușăreasa Dinamo, cu câteva reglaje fine, cu câteva ajustări făcute de un meseriaș ar putea fi la același nivel cu marea rivală. Dinu Gheorghe, adu meseriașul.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER