Adrian Marcu, alături de Ionuț Gavrilă, fizioterapeutul care a stat mulți ani lângă Andrei Pavel – angajat acum pe post de fitness coach, sunt cei doi artizani ai succesului Andreei Mitu ediția 2015 a Roland Garros-ului. De la jucătoarea fără victorie pe tabloul principal al vreunui turneu de Grand Slam, bucureșteanca de 23 de ani a devenit direct membră a unui club mult mai exclusivist al jucătoarelor tricolore cu o optime pe zgura pariziană, povestea celei care aproape decisese să se lăse de tenis, în 2014, făcând turul mapamondului.
La început de 2010, Adrian Marcu colabora în regim de co-antrenor principal cu Daniel Dobre în loja Alexandrei Dulgheru. „Alex” bătea astfel la porțile Top 30. Pentru Marcu, jucător cu 12 selecții în echipa de Cupa Davis a României, a urmat colaborarea cu Simona Halep: în 2013, cei doi câștigau în echipă trei titluri – la New Haven, Moscova și Turneul Campioanelor de la Sofia (categoria a doua). În 2015, tehnicianul de 53 de ani este la a doua colaborare cu Mitu, iar istoria lansării unui nou pion important pe tabla tenisului alb feminin din România, se repetă.
Ați lucrat cu trei dintre cele mai importante jucătoare ale acestei generații: ascensiunile Alexandrei Dulgheru, Simonei Halep și acum, ale Andreei, sunt legate de numele dumneavoastră. Este o conincidență că aceste colaborări apar în jur de 20 de ani, înainte de un salt net în carieră, sau este ceva oarecum programat – vă place această provocare, potrivită dumneavoastră? Eu știu? Nu știu, (n.r. – zâmbește) greu să-ți răspund. A fost pur și simplu noroc, întâmplare ca acela să fie punctul lor din carieră în care am colaborat.
Este totuși un punct pe care ele îl au în comun. Fiecare etapă din viața unui sportiv are anumite nevoi, cerințe. Ce este specific acestei faze? Au fost perioade în care ele au trecut toate de la un nivel de bază la un nivel superior să spun așa, în care au câștigat poate mai multă încredere în forțele proprii și au crezut mai mult că își pot îndeplini un vis, că pot ajunge mai sus, sau mult mai sus decât nivelul la care erau atunci. Antrenamentul este specific, până la urmă, nivelului de start. Dar odată ce crești în valoare și cu un clasament, turneele la care participi sunt de un nivel mai ridicat și atunci automat și tu începi să joci mai bine, vrei să te antrenezi mai mult, parcă totul vine automat.
„Jucătorii știu ceea ce simt și, de multe ori, ceea ce simt nu coincide cu ceea ce este și se vede dinafară”
Este o perioadă în care este mai mult nevoie de un mentor decât de un antrenor? Nu, mereu este nevoie de antrenor. Jucătorii nu se văd singuri. Probabil că dacă în mai multe momente s-ar putea vedea, ar putea să-și dea seama de multe chestii. Dar având în vedere că ei nu pot face asta – ei știu ceea ce simt și, de multe ori, ceea ce simt nu coincide cu ceea ce este și se vede dinafară. De aceea ei au mereu nevoie de antrenor, de cineva care să fie alături de ei, să îi susțină în ascensiunea asta spre o valoare mai bună, un joc mai bun și un clasament mai bun. Ca antrenor, v-ați dori o colaborare lungă de-o carieră cu o sportivă? Poate un antrenor din România să aibă o astfel de colaborare: să pornească cu o sportivă și să meargă doar alături de ea, până la retragere? Este posibil, dar nu cred că este ușor. Este destul de greu. Sunt puține exemple, mai ales la fete. La băieți se poate. Sunt exemple – Călin (n.r. – Ciorbagiu) cu Monica, parcă sunt de 100 de ani împreună, funcționează, dar ei sunt excepția care confirmă regula.
Cum v-ați descrie ca antrenor? Mi-e greu (n.r. – râde)! Să spună cei cu care lucrez.
Se lucrează mai bine, mai ușor cu fetele decât cu băieții? În mod sigur, nu. Dar la băieți, perioada în care se obțin rezultate bune este mult mai lungă. Este foarte greu: trebuie să aștepți după 22 de ani. Mai ales la noi, este foarte greu să ai pe cineva care să treacă de perioada asta, de la juniorat la performanță. intervalul ăsta, de la 18 la 22 de ani este lung, este multă muncă acolo și automat, este și partea finaciară care te încurcă. Mulți nu au răbdarea acelor ani ca să ajungă la acea parte a carierei în care să aibă un clasament mai bun, pentru a și câștiga niște bani. Noi neavând un campionat pe echipe în care să poți să îți asiguri o parte din confortul financiar, ca să îți finanțezi concursurile, este foarte greu să o faci. La fete, unde rezultatele vin mai devreme – să le luăm pe rând: Simona Halep sau Andreea Mitu sau Sorana Cîrstea, la 16 ani deja câștigaseră un 10.000. La băieți, este imposibil. La 16 ani nu au nicio șansă, pentru că fizic nu sunt atât de bine dezvoltați și nu merge. La fete, la 15-16 ani, cu un clasament bun – ești încurajată să mergi mai departe. La băieți drumul este mult mai lung.
În condițiile tenisului actual, în care antrenorul poate veni pe teren la solicitarea jucătoarei, este mai expus antrenorul din tenisul feminin decât în cel masculin, cu acele on-court coaching? Trebuie să fie antrenorul un bun încasator? Și unde trageți linie? Nu cred că este expus. Chestia cu reacția jucătorului este de gustibus – ori o accepți, ori nu o accepți. Depinde de relația antrenor-jucător. Jucătorul te solicită ca să îl ajuți, ar trebui să asculte ce i se spune. Trebuie să considere că ce ai de spus este pertinent, pentru că altfel nu te-ar chema pe teren.
„Când Alexandra juca bine, erau puțin alte adversare, deși nu este mare diferența de vârstă”
Descrieți-mi în trei cuvinte fiecare jucătoare cu care ați lucrat și ați avut rezultate: începem cu Alexandra Dulgheru, pentru că a fost prima. Alexandra este o jucătoare foarte muncitoare, foarte pasionată, îi place să joace tenis.
Și unde ar fi ajuns, fără accidentarea de la genunchi? Ea a fost numărul 26. Ce să zic – poate fără acea accidentare în momentele acelea, la cum juca, poate ar fi ajuns în Top 20.
Putea fi prima în Top 10 a generației ei, înaintea Simonei? Cred că nu. Totuși, acolo, la primele 20 este o barieră, apoi trebuie puțin mai mult. Alexandra, când juca ea bine, erau puțin alte adversare, deși nu este mare diferența ca vârstă. Juca Azarenka, Na Li. Da, era concurența mai tare.
„Cred că Simona ar trebui să joace exact ceea ce simte. Din păcate pentru ea, căderea a fost într-un moment foarte neplăcut, în care s-ar fi văzut cel mai mult asta. Pentru că a fost la Roland Garros și Wimbledon”
Simona Halep? Simona este probabil, dintre jucătoarele din România, cea mai pasionată de ceea ce face. Și este un mare, mare avantaj pentru ea, întrucât reușește să își direcționeze toate energiile spre a juca foarte, foarte bine tenis.
Sunteți de acord că ceea ce îi lipsește acum este o armă – „a big weapon”, cum spune Mats Wilander? Nu, nu sunt de acord. Mi se pare că atunci când tu joci așa cum joci și ajungi numărul doi, la puține puncte de numărul unu, nu trebuie să te gândești să îți schimbi jocul. Sau să faci nu știu ce, pentru că orice joc ai avea, îl poți perfecționa, poți să faci puțin mai bine. cred că este foarte important să joci ceea ce simți, pentru că în momentele importante dacă joci ceva ce tu nu simți, n-ai cum să joci bine. Și chestia aia ajunge să se răzbune într-un fel. Cred că ea ar trebui să joace exact ceea ce simte.
Acum este în criză? Într-un fel, da, este în criză. Dar nu cred că cineva se poate aștepta ca orice jucător să joace doi ani, fiecare săptămână, fiecare concurs la un nivel de excepție. Trebuie să ai la un moment dat și o cădere. Din păcate pentru ea, căderea a fost într-un moment foarte neplăcut, în care s-ar fi văzut cel mai mult asta. Pentru că a fost la Roland Garros și Wimbledon.
Adică în partea sezonului care ar fi trebuit să o avantajeze… Da. Putea să aibă această cădere în februarie-martie și nu se vedea chiar așa de tare. Este neplăcut, pentru că iată – o jucătoare precum Sloane Stephens a jucat acum doi ani concursurile de Grand Slam foarte bine și a ajuns aproape de Top 10, fără ca în celelalte concursuri să aibă niște rezultate deosebite. Când nu a putut juca la fel de bine la concursurile de Gand Slam, s-a dus în clasament, dar nimeni nu a văzut de fapt când a urcat. Pe Simona am văzut-o jucând bine la Key Biscayne, Indian Wells, Miami. Pe Sloane, nu. Am văzut-o jucând bine în Australia, tur patru la Paris și așa a ajuns o jucătoare foarte bună. Pentru ele cred că 7-8 concursuri foarte bune sunt ok. Uitându-mă la începutul de an al Simonei, este ok. Nu ești mașină, vine o perioadă mai slabă, apoi începi să ai mai multă grijă cum joci, vrei să joci și urci din nou.
„Andreea este o jucătoare căreia îi cade mai ușor să joace tenis”
Ajungem la Andreea Mitu. Ce are în comun cu Alexandra și cu Simona și ce are diferit? Cred că Andreea este o jucătoare căreia îi cade mai ușor să joace tenis. Are o accelerare în lovituri, schimbă ritmul în mai repede foarte ușor, dar nu este la fel de puternică fizic precum celelalte două fete. Pentru ea, acesta este un dezavantaj pe moment, dar pe viitor, cred că poate fi un avantaj, pentru că acolo încă mai are mult de îmbunătățit și normal că dacă știi că mai ai atâta spațiu de îmbunătățit, ești conștient clar că poți progresa. Dacă se îmbunătățește fizic, poate crește mai mult. Andreea, deși la o vârstă destul de bună, 16 ani, a câștigat un 10.000, pierzând un 10.000 în fața Simonei la Centrul Național, totuși, ea nu a făcut saltul următor, din diferite motive, decât acum. Acum cred că s-a maturizat, și-a dat seama că totuși, este important să muncești ca să poți să faci acel progres și are acum o perioadă în care trebuie să încerce să se stabilizeze la nivelul la care este acuma, în jur de locul 70 WTA, ca să poată urca și mai mult. Pentru ea, cel mai important este să fie sănătoasă, ca să poată să munci ca lumea, ca să poată juca mai bine.
Ultima întrebare despre Andreea Mitu – dacă, așa cum se spune, fiecare meci este o lecție și trebuie să rămâi cu câte ceva, ce vă doriți ca Andreea să fi învățat din optimea de finală de la Roland Garros – a părut că a fost o jucătoare mai puțin mobilizată decât cea care a depășit-o pe Francesca Schiavone? Hm… acolo îmi doresc să fi învățat să lupte la fiecare punct. Așa a și fost, mai puțin mobilizată – dar și pentru că adversara ei a fost diferită. A jucat altfel, nu a avut același ritm. Trebuie să joci fiecare punct și trebuie să joci și tu cu 101% energie fiecare meci.
Dacă ați putea alege un trofeu pe care să îl câștigați printr-o sportivă, care ar fi acela? Orice antrenor își dorește să câștige un turneu de Mare Șlem, un turneu cât mai mare. Mie îmi place Parisul…
Mulțumesc mult și succes! Mulțumesc.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER