Cu două minute înainte de începerea derbyului, peluza dinspre Bulevardul Basarabia s-a aprins ca un pom de Crăciun. Luminile nu veneau de la torțe. Erau blitzurile aparatelor foto pe care suporterii echipei lui Mirel Rădoi le declanșau pentru a surprinde clipa de glorie a rivalilor. În partea cealaltă, asemenea corsarilor de pe mările Sudului, fanii lui Dinamo trăgeau de bucățile uriașe de pânză pentru a desfășura în vânt coregrafia. N-a fost nimic special, doar un Ștefan cel Mare gigant și o adaptare din Barbu Delavrancea: „Dinamo nu e al nostru, nici al vostru, ci al urmașilor, urmașilor noștri”, dar semnalul era clar: jucătorii lui Rednic nu sunt singuri în teoretic cel mai greu meci al sezonului.
În timp ce fanii Stelei – porecliți „cetățeni” de cei din galerie- își încărcau spațiul din memoria telefoanelor cu citate din piesa „Apus de soare” culese de dinamoviști, pe o terasă din Giulești un „executive” dintr-o firmă de IT din București privea alături de prieteni cursa de MotoGP din Statele Unite. Numele lui este L., are 35 ani, și până anul trecut asista la meciurile Stelei din peluza Nord a stadionului Ghencea. E peluza pe care Becali a încercat ani de zile să o cumpere cu bani și care în final s-a răzvrătit. L. se consideră un „bătrân” al galeriei, spre deosebire de puștii de 23-24 de ani, „extremiști în comportament și limbaj și lipsiți de cultură a fotbalului”, dar nu acesta este motivul pentru care duminică seară, timp de o repriză, l-a preferat pe Valentino Rossi lui Mirel Rădoi. A rupt definitiv contactul cu tribuna în momentul în care Steaua a devenit FCSB, pierzându-și sigla. Cu câteva ore înainte de derbyul cu Dinamo, L. a trimis pe mail o scrisoare pe care ProSport a decis să o publice integral. Este strigătul de înstrăinare al unuia dintre miile de fani steliști intrați într-o formă ciudată de grevă a foamei. De 8 luni, ei se hrănesc cu fotbal în mod artificial, adică la televizor.
„Sunt stelist din 1986. Aveam 5 ani. Din 1988 mă duceam pe Ghencea și luam câte un nene de mână să mă bage în peluză, asta în zilele când unchiul meu nu mă putea duce pe stadion. Mergeam și îi luam de mână pe Dan Petrescu și pe Ilie Dumitrescu după antrenamente.
Am trăit anii 90 pe străzile din Drumul Taberei, jucând fotbal atunci când ne era permis, în liceele libere de paznici, un teren de beton pe care noi ni-l imaginam iarba de pe Ghencea. Chiuleam de la ore atunci când se mai țineau etape miercurea și mă găsea seara într-un tren, trist ca luaserăm bătaie undeva departe. Plecam în deplasări cu sandvișuri și o sticlă de apa. Aveam 12 ani și cei mari aveau grijă de noi, cei mai mici. Stăteam în peluză, la un meci despre care mulți dintre actualii „ultrași” ai Stelei nici nu au habar, un meci cu Aarhus, câștigat fenomenal în ultimele secunde de joc. Țin minte că pentru 2-3 secunde nu am mai atins solul după ce peluza a sărit incredibil la al doilea gol al nostru.
Am trăit alături de Steaua niște ani ’90 incredibili, am văzut o echipă care arăta că nu numai Vestul există și că performanța se poate face și cu puțini bani. Am trăit 6 ani consecutivi de dominație a fotbalului românesc, cei mai frumoși ani ai copilăriei mele, între 1990 și 1996. Copil fiind, am interpretat Steaua ca un exemplu de trudă în viață, de luptă pentru a obține ceva, am înțeles ideea de seriozitate în orice alegi să faci și de a încerca să trăiești viața cu zâmbetul pe buze. Sigla Stelei este un fel de steag de luptă, un fel de flamură, iar pentru noi lipsa ei a fost picătura care a umplut paharul. Ni s-a făcut lehamite să mai luptăm și să ne dușmănim cu ciobanul. Ne este greață. Am ajuns să ne dorim să ajungem în liga a patra numai pentru a scăpa de acest individ.
Am realizat că dacă nu ne vom mai duce la meciuri, acest individ nu va mai câștiga bani. Am înțeles că dacă nu mai cumpărăm bilete și dacă nu ne mai prezentăm, aceasta este prima piesă de domino care are să cadă. Dacă banii din bilete s-ar duce pentru copii si juniori sau pentru concesionarea pe 50 de ani a complexului Ghencea, atunci i-am da cu plăcere. Dar dacă banii se duc pentru acest individ, noi nu-i vom mai plăti și vom convinge din ce în ce mai mulți să nu mai vină la meciuri. Noi veneam și la bine și la greu, însă cetățenii care vin doar la meciurile din cupele europene sau doar cu Dinamo nu vor mai veni nici ei, deloc, atunci când Steaua are să fie foarte jos. Legenda păsării Phoenix se repetă acum la Steaua. Steaua are sa cadă foarte de sus, iar noi, cu îndârjire și durere, cădem cu ea. Știm că ne vom ridica și avem răbdare. Avem multă răbdare. Ca să fac referire la articolul tau despre „etalonul” Steaua, echipa renumita din estul Europei până la Vladivostok, voi completa prin a spune că individul nu realizează ca potențialul pe care îl are Steaua este incomensurabil. Are o comoară de care își bate joc, un diamant pe care îl aruncă în țărână. Cu un marketing bun, cu 3 centre de copii si juniori, unul in Transilvania, unul în Moldova și încă unul în Ghencea, cu preluarea CS Steaua de la armată pentru finanțarea celorlalte grupe sportive, cu angajarea celor mai buni specialiști în handbal, baschet, tenis, fotbal, etc, cu o presă care te promoveaza excesiv, gratis, Steaua ar porni cu adevărat ca un tăvălug, nu prin România, ci prin Europa.
E nevoie de o organizare eficientă, cu manageri din privat, oameni gen Durbac, studii, strategie gândită pe 10-20 de ani, cu lucru de când jucatorii sunt copii la capitolul mentalitate. Atunci noi, galeria care a băgat spaima în multe echipe mari și care a realizat unele dintre cele mai impresionante coregrafii, noi am aduce înapoi bani din bilete și – mult mai important – motivație suplimentară pentru jucători, extra putere, aplauze și cântece în tribună. Asta gândim noi, suporterii din Drumul Taberei și din Ghencea, dar și celelalte facțiuni București. E o părere simplă, autentică, direct din partea dreapta a peluzei Nord, acolo unde am stat din 1988 până când căminul echipei noastre a fost abandonat. Este vocea peluzei”
La finalul partidei, încins cu un brâu de camere TV și cu un altul format din gură-cască, George Becali asculta cu fața împietrită cum adulții și copiii din jurul său îl contestă. „Lasă-ne, bă, și du-te dacă nu mai poți!”, s-a auzit o voce groasă, în timp ce un glas pițigăiat s-a strecurat din mulțime. „Nea Gigi, de ce nu-l aduci pe Keșeru?”. Derutat, finanțatorul botezat altă dată în urale le-a arătat obrazul, apoi a întrebat unde sunt jandarmii. Tocmai se terminase un derby în care Steaua a fost încurajată de parcă ar fi jucat pe Lună.
Ștefan Beldie scria zilele trecute despre dreptul la proprietate privată de care se bucură George Becali. Observația e justă. Totuși, în Marea Britanie acest drept este respectat cu mai multă sființenie decât în România, și cu toate acestea fanii echipelor din Premier League mai trag din când în când câte un marș de protest prin care le cer finanțatorilor să se care. Ei – cei care plătesc abonamentele și biletele, cumpără tricouri și mănâncă pe stadion, bani care se duc în buzunarele lui Glazer, Henry sau Ashley – au dreptul la libera exprimare. „Îi respectăm dreptul acesta lui Becali, dar vrem ca el să plece”, spune sec L.
Duminică seară, Chipciu a ratat mult, iar Dinamo a scăpat neînvinsă. Executivul din IT a plecat spre casă destul de amărât, după ce a văzut repriza a doua în continuarea cursei de motociclism. „Țin în continuare cu Steaua, nu am cum să scap de asta. Mă leagă trecutul, mă doare când îmi amintesc că prin 1996 sau 1997 aveam 20.000 de oameni în tribune la fiecare meci. Închipuiți-vă cîți bani poate să facă un club interesat de suporterii lui!”, spune L. Nu recunoaște, dar foamea de fotbal îl macină, îl doare, deși încearcă să o amăgească uitându-se la MotoGP.
Cine va ceda primul? El, ei – fanii Stelei – sau Becali? Cu fiecare minut care trece, Steaua pierde mii de euro și – mai important – alți câțiva fani.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER