Sportul românesc îl sărbătorește azi, 20 august, pe Cristian Gațu, care împlinește o vârstă respectabilă, 70 de ani! Vorbim de unul dintre cei mai mari sportivi ai României din toate timpurile, dar și de un conducător important al sportului românesc în ultimii 30 de ani, al Stelei București, al Ministerului Tineretului și Sportului, al COSR, al Federației Române de Handbal cu care s-a identificat după 1996.
LA MULȚI ANI! Cum vă simțiți la 70 de ani? Ceva mai în vârstă, dar nu s-au schimbat prea multe lucruri față de aniversările precedente. Am mai mult timp liber, încerc să mă acomodez cu acest lucru, dar nu prea reușesc. Tot mă consolez uitându-mă la handbal, la fotbal, la tenis, am devenit robul televiziuni și al emisiunilor sportive.
Și vă place ce vedeți? A început să-mi placă anumite chestii. De fotbal n-am ce să comentez, se joacă haotic la noi, se fac transferuri peste transferuri, am sesizat o instabilitate și financiară, și strategică. Handbalul este și el în cursă cu fotbalul la această instabilitate.
Cum recepționați handbalul din fața televizorului? Sunt semnale bune la masculin, locul 8 la un Campionat Mondial de tineret e altceva. La fete suntem în regres, dar încă suntem acolo la cel mai înalt nivel și scoatem în continuare talente pe bandă rulantă. Urmăresc cu atenție în aceste zile evoluția naționalei de junioare (n.r. Under 17 care participă la Campionatul European din Macedonia) care are evoluții oscilante, inerente la această vârstă, dar meciul cu Slovenia (n.r. 34-25) m-a impresionat.
„Asta a contat și atunci, în anii ’80, n-am ținut cont de Ceaușescu, de regim”
Există vreun moment important din viață asupra căreia ați mai reflecta dacă ați mai avea ocazia? Mi-am făcut o retrospectivă și am ajuns la niște concluzii, pe care le scriu și în cartea mea. Nu regret nimic din ce am făcut, am investit mult suflet în tot ce am făcut. Concluzia este că trebuie să răspunzi de ce faci tu, nu ce fac alții. Când eram pe teren, răspundem eu, când am ajuns în lojă lucrurile s-au schimbat, nu au mai depins doar de mine. Am stat 4 ani în Italia (n.r. 1979-1983) și poate aș mai reflecta puțin dacă aș avea din nou ocazia, poate aș schimba puțin macazul.
În sensul dacă v-ați mai întoarce în țară sau nu? Se întâmplă multe lucruri care mă întristează, dar sunt român și mor român. Asta a contat și atunci, în anii ’80, n-am ținut cont de Ceaușescu, de regim.
Cum ați ajuns la handbal? Eu am făcut fotbal de la 7 ani, mi-a plăcut foarte mult, la Tănărul dinamovist! Am ajuns chiar până la nivel de tineret, chiar și testat la prima echipă. Am făcut fotbal până în 1963, când am pierdut finala la tineret cu Farul, dar din 1959 cochetam deja și cu handbalul. La școală se făceau selecții adevărate, așa au venit și la noi în clasă, să ne recruteze. Băieții au optat pentru handbal și s-au dus la Recolta, eu nu am vrut să aud așa ceva, eram la Dinamo la fotbal! Dar a venit o iarnă, când eram în vacanță la fotbal. Antrenorul-profesor Francisc Spier a venit în timpul unui meci de fotbal și l-a oprit, după o zi în care lipsise din cauza unei gripe. Credeam că va lipsi și în ziua respectivă, astfel că ne-am încins la un joc, așa cum era pe vremuri. Astfel, de la fotbal s-a trecut la handbal, mi-a fost jenă să plec așa că am rămas la antrenament.
Și cum ați optat în cele din urmă pentru handbal? A început să-mi placă handbalul, parcă era pentru mine, chiar dacă aveam deficiențe fizice. Mă uit acum la un Kicsid, Birtalan și alți colegi și mă doare gâtul (n.r. râde) când mă întorc după ei. Mai târziu, după ce m-am lăsat am aflat că am avut și un picior strâmb.
Adică? În timpul activității de handbalist nu am avut niciun inconvenient, mi se formase astfel piciorul pentru că loveam mingea mai mult cu exteriorul. În timpul JO din 1992, la Barcelona, în timp ce mă aflam pe plajă, am simțit o umbră asupra mea. Era Maximov, fostul handbalist al URSS, care a venit să-mi dea mâna și mi-a spus atunci că mereu aveau o problemă cu fenta mea de stânga. Când puneam jos piciorul meu stâng, care era strâmb, toți fugeau în dreapta.
„Când am revenit acasă, am stat în ședință 2 zile, câte 4-5 ore și ne-au acuzat că ne-am bătut joc de echipa națională. Iar de atunci ne-au ținut în priză până în 1970, când România a redevenit campioană mondială”
Revenind la alegerea dintre handbal și fotbal… Tatăl meu, om de sport, a negociat cu Feri Siper și Ștefan Stănculescu. A discutat cu antrenorii și au stabilit că era mai bine la handbal. Nea Fane nu s-a oprit, iar eu l-am urmat pe profesor la Rapid București, în Divizia A. Am retrogradat, dar echipa a mers binișor, de la 1 punct când am sosit alături de alți doi colegi am făcut 10-11 puncte.
De la Rapid ați ajuns la Steaua? Via Știința București. Intrasem la Facultate la Construcții și am rămas restanțier la Mecanică. Doamna profesoară Hanganu, căreia îi plăcea și sportul, primise o temă, să mă aducă la Știința. Când m-am dus la examen, normal, nu m-a primit, mi-a spus că am absențe, că nu sunt pregătit. Totodată, mi-a bătut un apropo, poate mă mut și cu sportul la Știința. M-am mutat, iar apoi la restanță am luat nota 9, dar eu eram la fel de pregătit ca și în vară. La Știința m-am întâlnit cu eternul meu rival, Gică Goran, cu Marinescu, cu Samungi și cu Nea Măndel (n.r. antrenorul Eugen Trofin). Mai târziu au venit Radu Voina, Gabriel Kicsid, Fane Orban. Practic, osatura naționalei de tineret. Am intrat în Liga Naționaklă cu Știința București și i-am bătut și pe Steaua, și pe Dinamo. Nu eram sentimentaliști ca astăzi, când intram în teren încercam să-i batem pe toți, să încrsiem, cât puteam. Astăzi, jucătorii se mai relaxează, îi mai doare piciorul.
De ce ați optat pentru Steaua și nu pentru Dinamo, unde ați făcut și junioratul la fotbal? Goran, Marinescu s-au dus la Steaua în 66. Era normal ca și eu să optez pentru Steaua după ce am terminat facultatea în 68. Până la urmă, aproape toate produsele lui Trofin s-au concentrat acolo. Iar prin continuitate am ajuns în grup și la echipa națională.
Vă mai aduceți aminte de debutul la echipa națională? Da, a fost un meci cu Germania Federală, în ’64. Atunci am fost luați la lot eu, Goran, Licu și Penu. Am jucat pentru prima dată în fața a 16.000 de spectatori. Am mâncat bătaie la 2-3 goluri, dar după acel joc am rămas în anturajul naționalei de seniori, ne-au agreat bătrânii. Aș fi vrut să joc alături și de Petre Ivănescu, dar n-am avut ocazia. Am refăcut amiciția după ce m-am lăsat și eu de handbal.
Debutul d-voastră la un turneu final a fost în ’67, când România a câștigat și medalia de bronz… Am luat bronzul, deși trebuia să câștigăm acel Campionat Mondial. În semifinala contra Cehoslovaciei am condus cu 5-1, 8-3, am ratat și 5 aruncări de la 7 metri, printre care și subsemnatul una, iar în final am mâncat bătaie. În loc să câștigăm la pas finala, ne-am luat la bătaie cu rușii în meciul pentru locurile 3-4. Când am revenit acasă, am stat în ședință 2 zile, câte 4-5 ore și ne-au acuzat că ne-am bătut joc de echipa națională. Iar de atunci ne-au ținut în priză până în 1970, când România a redevenit campioană mondială.
„Am luat 4 din 5 titluri în 13 ani. Franța a câștigat 5 titluri în 20 de ani și din mai multe încercări. Singurul regret al generației noastre a venit însă după Mondialul din 67”
De-a lungul istoriei, România a cucerit patru titluri mondiale, dar sunt multe voci care susțin că România trebuia să aibă, de fapt, mai multe titluri azi. Care este părerea d-voastră? Din în 1961 și până în 1974, România a pierdut un singur titlu mondial, dar cu revenire după bronzul din ’67. Dcaă am fi beneficiat de actualul regulament, cu Mondiale din 2 în 2 ani, dar și cu Europene în anii în care nu se joacă Campionat Mondial, aveam cu siguranță mai multe trofee. Handbalul românesc încă figurează în Cartea Recordurilor. Am luat 4 din 5 titluri în 13 ani. Franța a câștigat 5 titluri în 20 de ani și din mai multe încercări. Singurul regret al generației noastre a venit însă după Mondialul din 67.
La ce vă referiți? După un Campionat Mondial de seniori a urmat unul de tineret. Am câștigat locul 1, am acasă afișul competiției, am acasă și medalia pe care scrie Campionatul Mondial, dar după competiție, pentru că nu le-a convenit unor domni din Germania, s-a considerat că acel turbneu final a fost unul experimental. După ce ne-au dat medalii, ne-au spus că este amical? Istoria handbalul ar trebui să introducă și această medalie, pentru care am muncit. Deocamdată este un titlu furat.
Cum a venit momentul retragerii din activitatea de sportiv? Mă frământa acest gând încă după Mondialul câștigat în ’74. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a dat un sfat de care am vrut să țin cont, să-mi aleg cu atenție momentul în așa fel încât să fiu întrebat de ce m-am retras în loc de ce nu mă retrag. Mă obseda acest gând și începusem să mă controlez dacă mai rezist fizic, mental. Mi-am dorit să mă retrag însă după Marele Șlem din acea perioadă, adică titlul mondial, Jocurile Olimpice și Cupa Campionilor Europeni. Nu ne-au „ajutat” însă rușii, ne-au învins în finala olimpică de la Montreal.
După ce ați agățat ghetele în cui, ați avut diferite funcții la Steaua, COSR, MTS, iar în final președinte la FRH. Aveți regrete după toată activitatea depusă? M-am asociat cu toate eșecurile și mi se pare normal. Dar n-aș mai face greșeala asta, atât timp cât nu depinde de mine. Regret că la FR de Handbal nu mi-am făcut o echipă. De teamă să nu periclitez firma federației am bătut până și la mașina de scris, am stat și cu mâna întinsă pentru a aduce bani la federație, am făcut și pe organizatorul de competiții. Iar la ședințele Consiliului de Administrație fixam ceva împreună, dar plecam singur la drum. În ședințe erau oameni care ridicau mâna și până în tavan, dar până la urmă am fost lăsat să fac lucrurile singur. Am multe regrete. Sunt și eu om, iar din punct de vedere al umanității nu îmi reproșez nimic.
Din perioada Steaua, cât ați fost președinte, regretați ceva? Ă‚sta este un alt tip de regret. În primul rând regret că l-am întâlnit pe Victor Babiuc. Am stat un an de zile ca președinte la Steaua, am preluat clubul cu minus 7 milioane de dolari și l-am lăsat cu minus 800.000 de dolari. Apoi, m-a desărcinat Babiuc. Motivul a fost că nu am făcut reformă la club, adică să desființez secțiile de kaiac-canoe, canotaj, gimnastică, adică sporturi olimpice grele cu tot tot cu campioni. I-am spus să dea un Ordin și în execut, dar el a vrut să omoare secțiile cu mâna mea și n-am fost de acord.
„N-am stat nicio zi în spital, asta este o performanță”, Cristian Gațu
Știați că avem o pagină de Facebook dedicată handbalului?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER