După Ungaria – România, singurul argument care îmi vine în minte în sprijinul ideii că noi și nu maghiarii merităm să mergem în Franța este acela că nu se cade să ajungă în tribunele unei competiții numite simbolic „Euro” agresorii unor sărmani rămași doar cu cămașa de pe ei fugind de război. În rest, pe teren, vorba cuiva pe Facebook – parcă s-au bătut două fete: cu grijă, să nu li se strice manichiura.
După păruiala asta discretă de la Budapesta, în avantaj am ieșit noi, socotind că e, în principiu, ceva de bine să ne calificăm la turneul final chiar și cu jocul și echipa de acum. Pe 4 septembrie 2015 am văzut, probabil, cele mai slabe echipe din istoria confruntărilor Ungaria – România. Culmea e că, așa lipsite de orice aplecare către fotbal, amândouă naționalele au șanse mari să-i plictisească și pe alții vara viitoare.
Din complet nememorabilul meci de pe Groupama Arena vor rămâne, peste ani, doar câteva lucruri, niciunul legat direct de fotbal: agresiunea barbară a ultrașilor maghiari asupra refugiaților sirieni, pumnii pe care suporterii români și i-au cărat unii altora în sectorul lor de tribună, scandările „Dinamo-Dinamo” ale acelorași flăcăi ridicoli, piruetele energice ale venerabilului general chemat de la pensie să ne ducă iar la un turneu final, poate – la limită – colăceii lui Budescu.
Și – neapărat – legendarele, nemuritoarele izmene ale lui Gabor Kiraly. Oare va fi fiind aceeași pereche cu care venerabilul portar (la turneul final va avea 40 de ani) a intrat pe teren și acum 17 ani, pe 14 octombrie 1998, când la Budapesta îi trăgeau la poartă Viorel Moldovan, Gică Popescu și Dorinel Munteanu?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER