Poate mai mult Simona? Aceasta este tema principală a discuției care se poartă în acest moment pe site-urile de socializare și printre specialiști, după ce s-a stins primul val de emoție al eșecului suferit de Halep la Turneul Campioanelor.
Planetele păreau că s-au aliniat din nou pentru cea mai bună sportivă a României și că, de data aceasta, marele succes nu avea cum să-i mai scape: terifianta Serena lipsea, Șarapova venea după patru luni în care a jucat un singur meci întreg, Simona pornea mare favorită.
A fost un fum. Castelul de iluzii a dispărut ca și cum n-ar fi fost. Destinul binevoitor i-a întins mâna Simonei și ea s-a uitat în altă parte. După victoria cu Pennetta s-a făcut mică în fața Șarapovei, care între o vizită la doctor și o alta pe platourile de filmare la cine știe ce reclamă și-a făcut timp s-o învingă în două seturi. Apoi, Radwanska. Atunci când ai 3-1 la game-uri și 5-1 în tiebreakul primului set, dar pierzi tot, tot, tot, vorba lui Mircea Sandu, ai o problemă mare.
Problema mare a Simonei este că a ajuns la 24 de ani și continuă să macine în gol la poalele marii performanțe. Este deja de ceva timp o jucătoare foarte bună, luată în seamă în circuitul mondial, dar fără confirmarea supremă a valorii sale. Suferă niște blocaje psihice și niște complexe care o opresc, invariabil, înaintea ultimului asalt. Simona e o campioană neterminată.
Șarapova a câștigat Wimbledon la 17 ani. Serena Williams – US Open la 18 ani. În trecut, Martina Hingis a luat Australian Open la 17 ani, Monica Seleș – Roland Garros la 17 ani, Steffi Graf – același turneu la 18 ani, Chris Evert – tot acolo la 20 de ani. Singură Martina Navratilova a obținut prima victorie mare, la Wimbledon, la 22 de ani. Dar seamănă Simona cu americanca?
Problema e că timpul trece, de-acum, împotriva Simonei. La 24 de ani, Serena Williams câștigase deja toate turneele de Grand Slam – unele, chiar de mai multe ori. Maria Șarapova, rusoaica asta enervant de frumoasă și de arogantă pe care o acuzăm toți că n-o respectă pe Simona noastră, avea în 2011, în plină dictatură a Serenei, trei titluri de Grand Slam în palmares.
Dar și Serena, și Maria spun, înaintea turneelor, că ele merg acolo să câștige. Iar în sport, respectul adversarilor se câștigă, nu se primește plocon.
Și revenim la întrebare: (mai) poate Simona să urce? Sau și-a atins limita? Grigore Cartianu scrie pe Facebook, vexat ca noi toți de aceste incredibile ratări la vârf de ac, că „asta e: ni se mai spulberă o iluzie. Aceea că, după inevitabila retragere a Serenei Williams (trecută de 33 de ani), românca de 24 de ani va putea deveni lider mondial. Sincer, nu mai cred asta. Vin din urmă jucătoare care par mai bine pregătite pentru a ataca locul 1: Garbine Muguruza (22 de ani), Belinda Bencic (18 ani)… Mulțumim, Simona! Atâta poți, atâta îți vom cere. Măcar e bine că știm cum stăm”. Personal, cred sincer că Simona poate mai mult, poate ajunge în sfârșit în vârf pe merit, și nu prin conjuncturi norocoase precum simultana indisponibilizare a adversarelor.
Pentru asta e nevoie, însă, de un „upgrade”. Acum, cariera Simonei Halep este gestionată, într-un fel, asemănător cu modul în care Gigi Becali gestionează Steaua. Acest tip de abordare și-a atins, într-adevăr, limita superioară. O mare campioană nu poate să urce în vârf și să se mențină acolo, să progreseze constant și decisiv, cu o mentalitate lowcost. „Obrazul subțire cu cheltuială se ține” înseamnă, că vorbim de cariera unei tenismene ori de funcționarea unui club de fotbal, investiții făcute cu cap și fără economie. Într-un cuvânt, apelând tot la un proverb, să nu te zgârcești la tărâțe. În fotbal, suporteri în tribune și performanțe pe teren înseamnă bani băgați în infrastructură, marketing și jucători. În tenis, victorii în marile turnee înseamnă investiții într-un staff profesionist și în mijloace moderne și științifice de pregătire, de alimentație, de recuperare.
Simona a schimbat o droaie de antrenori în ultimii doi ani. Acum, echipa sa permanentă de colaboratori profesioniști se reduce la două persoane: preparatorul fizic Teo Cercel și managerul Virginia Ruzici. Atât. În rest, la competiții – însă doar la cele mari – mai apare și antrenorul Daren Cahill, pe care nu-l plătește ea, ci Adidas, în cadrul unui program care oricum se va încheia la sfârșitul acestui an. E deja uimitor că jucătoarea noastră a ajuns aici în asemenea condiții. Când Halep întâlnește o altă sportivă sponsorizată de Adidas, Cahill n-are voie s-o ajute în timpul meciului. Înainte de Turneul Campioanelor, antrenorul i-a fost alături ultima oară acum două luni, la US Open. În rest, Simona n-are antrenor. Partenerul de antrenament, de asemenea doar ocazional, este Răzvan Sabău. Sfătuitorii înseamnă tatăl Stere, mama Tania, uneori diverși domni din tenisul românesc care vor mai degrabă să-i obțină bunăvoința decât să o ajute cu observații utile.
Wim Fissette, antrenorul cu care a obținut anul trecut cele mai bune rezultate din carieră, a fost dat afară prin SMS. S-a spus, oficial, că belgianul nu făcea treabă bună și venea doar la turnee, în rest Simona fiind pe cont propriu. Pe la colțuri, în tenisul românesc s-a bârfit însă că Fissette era considerat prea scump de familia Simonei. „Lasă, tată, că te descurci și singură! Ce-ți spune ăsta știi deja, de ce să-i dăm lui banii pe care-i câștigi tu pe teren?”
Vă sună cunoscut, nu-i așa, celor care vă uitați și la fotbal. Și Gigi Becali vrea ca Steaua să producă bani fără să bage nimic. Nu dă bani pentru centrul de copii și juniori, n-are bază de pregătire, nici stadion și nici echipa a doua, a desființat departamentul de marketing și pe cel al cătutătorilor de talente, dar așteaptă ca suporterii să-i umple tribunele, să vândă jucători de milioane iar UEFA și televiziunile să-i burdușească pivnița cu saci de bani. Un fel de perpetuum mobile.
Și echipa de asistență a jucătoarei noastre pare construită, de asemenea, mai degrabă pentru a maximiza profitul, decât pentru a obține cele mai bune performanțe. Merge și așa, însă numai până la un anumit nivel. În funcție de ce își doresc Simona și familia sa, se poate merge pe această rețetă în continuare cu garanția unui profit consistent și, poate, cândva, cu posibilitatea unei „lucky strike”, o lovitură norocoasă care să-i aducă victoria la Roland Garros sau US Open, să zicem (unde pare că se simte mai bine). Sau vor lua hotărârea de a investi serios într-o echipă de specialiști de valoare și angajați full time care să-i îmbunătățească performanțele pe toate palierele: condiție fizică și psihică, recuperare, tehnică, tactică, imagine, comunicare etc. Costurile vor fi mai mari, poate că profitul va coborî o perioadă sub nivelul de acum, dar fără acest sacrificiu e greu de făcut pasul hotărâtor, cel spre marea performanță.
Totul e ca Simona să se decidă repede. Pentru că timpul nu mai are răbdare cu ea.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER