„Tenisul la 20 de ani este foarte frumos, pentru că eu sunt tânăr și am tot viitorul în față. Este un sport pe care iubesc să îl practic de când eram mic și îmi doresc să ajung cât mai departe cu el„, spune Bogdan Borza. Este născut pe 5 aprilie 1997, cu 87 de zile înainte de „momentul zero” din existența ProSport. Bogdan Borza este al șaselea român în clasamentul ATP, pe poziția 758, și pariul României pentru a trimite în premieră un stângaci în prima sută mondială.
La doar 20 de ani, Bogdan Borza are deja o poveste stufoasă, cu momente de cotitură și clipe în care a împărțit terenul cu „greii” sportului alb, în capul listei fiind chiar Roger Federer. De la 11 ani, talentul i-a fost remarcat de Wilson și a primit contract complet pentru echipamentul de joc de la compania americană. La 14 ani, intra în vizorul IMG și semna un al doilea contract important. Pentru băiatul care parcă mereu pune puțin prea multă pasiune în ceea ce face, de la surprinzătoarea carieră pe care și-o imagina la șase ani și până la jocurile pe consolă pe care le-ar devora pur și simplu după ce toată munca de o zi pentru visul lui s-a încheiat, tenisul este totul. „Este un sport frumos, fără de care cred că nu aș putea trăi. Nu m-aș vedea făcând altceva în viață în afară de tenis – cel puțin acum așa simt„.
Povestea lui Bogdan Borza este foarte la început, dar oricând poate începe așa: A fost odată „un băiat înalt, cu ochi căprui (n.r. Bogdan râde, pentru că îi vine greu să își facă singur portretul). Da, glumesc. Este un tip sufletist. Pun multe lucruri la suflet, orice părere, de la oricine. Mă pune pe gânduri tot ce se spune în jurul meu, dar știu că trebuie să schimb asta. Am început să fiu și mai muncitor în ultima vreme. Ca tenismen mă consider destul de talentat, ceea ce este un lucru bun (n.r. – zâmbește). Momentan nu sunt un jucător de atac, dar lucrez la asta și încerc să ajung să fiu cât mai agresiv, pentru că îmi doresc să fiu un jucător care să atace cât mai mult, care să vină în față, să servească din ce în ce mai bine. Știu că asta trebuie să fac pe viitor, pentru a progresa și pentru a ajunge la un nivel cât mai ridicat„, termină prima schiță Bogdan Borza, Un lucru știe clar: „joci ca să fii cel mai bun. Eu, unul, pentru asta joc!„.
Bogdan Borza a reprezentat deja România în competițiile pe echipe rezervate juniorilor. Foto: Facebook @Bogdan Borza
Amintiri din copilărie. „Îmi puneam un prosop pe spate și țineam un fel de slujbă, doar eu cu mine. Visam să fiu preot”
Acum, Bogdan are 1,88 m. Și spune franc. „Sper să nu mai cresc, pentru că mai apoi îți pierzi mobilitatea, iar deplasarea devine mai greoaie. Cred că am înălțimea bună pentru tenis. Însă trebuie să mai pun câteva kilograme – masă musculară” .Și își vede mai departe de tenisul început la șapte ani.
Bogdan, când erai mic, ce răspundeai atunci când ți se adresa celebra întrebare: „tu ce vrei să faci când o să te faci mare?” Preot! Când aveam șase, șapte, opt ani, mergeam în fiecare duminică la biserică – cel puțin duminica! – și eram obsedat de chestia asta, cu preoția. Îmi făceam chiar și un fel de slujbă acasă: aveam icoane, mi le puneam pe o masă, îmi puneam un prosop pe spate și țineam un fel de slujbă, doar eu cu mine.
Și…? Cu cât am crescut și am început să joc mai mult tenis, cu atât am început să realizez că îmi place și că de fapt vreau să fac tenis de performanță.
Cum ai descoperit sportul acesta, tenisul? Eu aveam șapte ani. Tatăl meu era jucător amator de tenis. Mergea și juca aproape zilnic și mă lua cu el la teren. Iar eu îl stresam destul de tare: mă puneam în scaunul de arbitru și țineam cu adversarul (n.r. râde), sau făceam tot felul de glume. Într-o zi, mi-a spus: ‘vreau să scap de tine! Du-te și joacă tenis’. Și m-a dat unui antrenor de-acolo, din Cugir, din județul Alba. Am început să joc cu el și îmi plăcea foarte tare. Făceam cu el antrenament, apoi mă duceam și dădeam și la perete. Când eram mic, ziceai că sunt obsedat de tenis! Nu mă puteai scoate de pe teren. Aveam și școală, program de la opt la patru în clasele 1-4 și atunci, în timpul săptămânii, era greu, pentru că aveam și teme. Dar tot jucam minim două-trei ore.
Drumul până la terenul de tenis îi răpea lui Bogdan Borza zece minute. Mergea pe jos. „În Cugir, la mine, erau trei terenuri de zgură și unul de ciment – un fel de bitum, de fapt. O suprafață rapidă, dar mai moale, pe care nu se joacă la turnee„, povestește Bogdan, care a luat astfel primele sale lecții de tenis pe zgură, ca mai toți jucătorii români.
Ai încercat și alte sporturi? Am jucat și fotbal când eram mic, dar nu a mers. Câteva luni, pe la 10-11 ani, am fost de-a dreptul legitimat la o echipă de juniori din Cugir. Mă duceam să joc și meciuri, mergeam și la antrenament de două trei-ori pe săptămână. Tata mă sfătuia să nu mai merg la fotbal, de frică să nu mă accidentez. Dar nu prea îl ascultam. Totuși, eram mai mult la tenis și, pentru că îmi și plăcea mai mult, am rămas la tenis. Dar, când m-am lăsat de fotbal, mi-a părut rău, am zis imediat că îmi place mai mult fotbalul, dar nu eram atât de talentat la fotbal. Jucam ok pentru vârsta mea, dar eram convins că eram mai bun la tenis.
Deci ai ales sportul în care ai crezut că ai o șansă mai mare să faci performanță… Da, exact.
Bogdan Borza este fan declarat Michael Jackson, la fel ca și Alexandra Dulgheru
„Nu mi-a plăcut niciodată să stau să mă joc cu mașinuțele sau cu alte jucării. Dar mi-a plăcut să joc tenis”
Ești stângaci, unul dintre puținii jucători de mâna stângă din tenisul românesc. Consideri că ai un avantaj pe teren? Lumea spune că fiind stângaci ai un avantaj (n.r. – ezită) Și eu îl consider așa. Este diferit pentru ceilalți jucători să joace contra unui stângaci. Sunt diferite efectele și deci pot să îl consider un avantaj.
Când te antrenai, în grupa ta, erai singurul stângaci? Când eram mic, da, eram singurul stângaci. Dar când am început tenisul, jucam cu două mâini și cu dreapta, și cu reverul. Un an sau doi am dat cu două mâini și pe stânga, și pe dreapta.
Ce te-a făcut să iei o mână de pe rachetă la forehand și să rămâi să lovești cu stânga? Nu mai știu. Dar am rămas să lovesc cu stânga. Știu că la început dădeam cu două mâini, apoi, brusc, am început să dau doar cu stânga.
„Tenisul este un sport pe care îi sfătuiesc pe toți să îl practice. Este destul de dificil să îl practici de performanță, pentru că este foarte multă muncă și trebuie să îi dedici foarte mult timp, dar merită sacrificiile, mai ales dacă ajungi la un nivel înalt. Și din punct de vedere financiar, și al senzațiilor de pe teren, al satisfacțiilor, merită să joci tenis”, Bogdan Borza
Tu consideri că ți-ai sacrificat copilăria? Nu. Pentru că am făcut ceea ce mi-a plăcut și nu consider că am avut o copilărie sacrificată, Nu mi-a plăcut niciodată să stau să mă joc cu mașinuțele sau cu alte jucării. Dar mi-a plăcut să joc tenis.
Bogdan Borza, prezent la Gala Tenisului Românesc din 2015. De la stânga la dreapta, în imagine: Teo Cercel, Alexandra Dulgheru, Adrian Marcu (rândul din spate), Alina Tecșor, Irina Begu, Simona Halep, Artemon Apostu-Efremov (rândul din spate), Monica Niculescu, Victor Hănescu (rândul din spate), Alexandra Cadanțu, Horia Tecău (rândul din spate), Raluca Olaru, Andreea Mitu, Bogdan Borza (rândul din spate) și Călin Ciorbagiu.
Egalul lui Sascha Zverev, la juniori. „Mă ajută experiența de a fi fost numărul unu atunci: așa am văzut că pot juca bine și că pot fi la același nivel cu cei mai buni jucători de vârsta mea din Europa și din lume. Sigur, unii au urcat mult mai ușor în clasament, eu nu am făcut-o…”. Explicația: testul vieții de la 16 ani, apoi de la 17. „Nu mă consideram ghiniost, dar simțeam că mi se iau șansele din față. Acum însă, sunt bine. De un an și jumătate sunt bine”
În tribunele turneului la care orice tânăr jucător de tenis român își dorea să ajungă. Acum, întrecerea de la București este istorie, licența plecând spre Budapesta. Foto: Facebook @Bogdan Borza
Ai fost numărul unu la U14, te pregătește experiența asta pentru ceea ce urmează? Am fost numărul unu și la U14, și la U16 și, da, pot spune că mă ajută experiența de a fi fost numărul unu la juniori, pentru că așa am văzut că pot juca bine și că pot fi la același nivel cu cei mai buni jucători de vârsta mea din Europa și din lume. Sigur, unii dintre colegii mei de generație au urcat mult mai ușor în clasament, eu nu am făcut-o… Din păcate, eu am avut și niște probleme de sănătate, am făcut câteva pauze și am rămas puțin în urmă, dar sper să recuperez în anii care urmează și să îi ajung din urmă.
E vorba de accidentări majore? Nu am avut accidentări majore, dar la 16 ani am făcut trei luni de pauză din cauza unei pareze faciale. Am avut partea dreaptă a feței paralizată, n-am găsit nici acum explicația. N-am putut să joc trei luni: nu puteam să mișc fața, nu puteam să simt gustul mâncării pe partea dreaptă a limbii, nu puteam să închid ochiul – când mergeam la culcare îmi puneam un bandaj pe ochi. După aceea, după un an, după ce mi-am revenit, am făcut pneumonie. În mod normal, nu stai mult din cauza asta, maxim două-trei săptămâni. Însă eu am descoperit-o târziu: am simțit că am o răceală, pentru că tușeam. Am luat, cam de capul meu, medicamente să mă tratez. Îmi trecea două-trei ore, apoi iar începeam să tușesc. Am continuat să joc o săptămână, iar pneumonia s-a agravat. Am descoperit-o la o săptămână și jumătate și a trebuit din nou să fac pauză două luni și jumătate sau trei luni. A fost foarte greu, pentru că am slăbit foarte mult, am stat în spital, cu injecții! A fost foarte urât și sper să nu mai trec niciodată prin așa ceva!
„După ce spuneam – mă las de tenis!, imediat îmi spuneam tot eu – bine, dar dacă mă las de tenis, ce fac? Și scăpam repede de gândurile astea”
Ce ți-a dat putere și încredere, unde ți-ai găsit punctul de sprijin să revii, să rămâi pozitiv? Nu pot spune că am fost tot timpul pozitiv. Am avut perioade în care era destul de dezamăgit. Nu mă consideram ghiniost, dar simțeam că mi se iau șansele din față. Nu a fost deloc simplu. Acum însă sunt bine. De un an și jumătate sunt bine. Sunt sănătos. Și sper să urc cât mai repede în clasament.
Ai avut și momente în care ai vrut să renunți? O, da! Am avut destule. Dar scurte. Pentru că după ce spuneam – mă las de tenis!, imediat îmi spuneam tot eu – bine, dar dacă mă las de tenis, ce fac? Și scăpam repede de gândurile astea.
Care sunt jucătorii din generația ta, de 20 de ani, pe care îi urmărești în circuit pentru că sunt foștii tăi adversary de la U14, U16? Alexander Zverev, care a intrat în Top 10, el a urcat foarte mult, a avut o creștere foarte rapidă. Am mai jucat și cu Borna Coric (n.r. născut în noiembrie 1996, 42 ATP în prezent) în circuit – restul, majoritatea sunt dincolo de 100. Totuși, la 20 de ani să fii top 100 e ceva!
Bogdan, alături de micul Zverev și un dialog viu pe rețelele de socializare. Foto: Facebook @Bogdan Borza
Cum îl simțeai pe Sascha Zverev ca jucător, atunci, se vedea că are ceva în plus? Am jucat de două ori cu el, m-a bătut o dată, l-am bătut o dată, este 1-1. Se vedea, pentru că întotdeauna a avut familia în jurul lui: tatăl lui a jucat tenis, mama lui a jucat tenis, fratele mai mare juca tenis. A muncit foarte mult și a avut familia lângă el, o combinație perfectă aș spune. Și mai țin legătura cu el, mai vorbim din când în când.
Dacă își atinge potențialul maxim văzut de Wilson și IMG, dar și de oameni importanți din sportul alb românesc, Bogdan Borza ar putea marca, simbolic, începutul unei noi ere a tenisului masculin românesc, în condițiile în care, parcă tradițional, primele rachete din spațiul carpato-danubiano-pontic s-au bazat pe lovituri de rever executate clasic, cu o singură mână.
„Din păcate, consider că la ora aceasta nu putem vorbi despre o școală românească de tenis. Sunt puține țările care pot pretinde acest lucru: din Europa – Spania, Cehia… În tenisul modern însă, nu prea se mai folosește reverul cu o mână. Jocul a devenit foarte puternic, în viteză, iar la retur și la mingile înalte ai nevoie de un rever cu două mâini, care te scoate din dificultate mult mai bine decât reverul cu o mână. Fără să vrem, suntem influențați de ceea ce se face în străinătate și în Top 50, unde majoritatea jucătorilor dau reverul cu două mâini. Noi, antrenorii români, suntem receptivi și încercăm să facem ce credem că este mai bine. Ne aliniem la cerințele tenisului mondial care impune acest tip de rever cu două mâini pe care îl vedem acum la această nouă generație de jucători, din care face parte și Bogdan Borza. Este un jucător care promite și care ar putea ajunge mult mai sus decât o arată acum clasamentul”, Firicel Tomai, antrenorul lui Victor Hănescu și un tehnician renumit pentru flerul de a identifica valori
14 ani și marea decizie a carierei: „N-am avut curaj să mă duc singur și să rămân acolo”
Cam cât au investit părinții tăi în cariera ta? Nu pot da o sumă exactă, dar destul de mult. Am primit și un ajutor important, pentru că atunci când eram mai mic am fost susținut și de consiliul județean, acum mă sprijină – și îi mulțumesc pentru asta – Dinu Pescariu. Sper să continuie să o facă, pentru că este un sport destul de costisitor.
Și ai fost și la Academia Bolletieri… Da, o lună și jumătate. Aveam posibilitatea să rămân acolo, pentru că aveam contract și cu Wilson, dar mai ales cu IMG – sponsorul academiei. Dar… aveam 14 ani, eram destul de mic și mi-a fost frică să mă duc. N-am avut curaj să mă duc singur și să rămân acolo. Poate acum, dacă aș avea din nou 14 ani și aș mai avea șansa aceea, aș schimba, m-aș duce și aș rămâne acolo. Atunci nu am văzut așa lucrurile și nu pot să dau timpul înapoi (n. zâmbește). Era însă o oportunitate care, poate, merita încercată.
Ce ți-a plăcut acolo, ce ai remarcat că este diferit? Oamenii sunt foarte profesioniști și știu ce au de făcut. Și aici, unde mă antrenez acum, la Dinu Pescariu, este o echipă foarte bună și, evident, toată lumea știe ce are de făcut. Dar jucătorii sunt diferiți. Acolo sunt cei mai buni și mai buni din lume. Sunt serioși și muncitori, în timp ce aici – uneori te antrenezi și cu băieți care în ziua aia nu au chef să joace… Acolo, parcă fiecare dă sută la sută în fiecare moment. Cel puțin eu așa am perceput atunci acel loc.
Antrenorul potrivit poate face diferența în cariera unui jucător. Este nevoie de un antrenor bun, dar și potrivit, un antrenor care să aibă încredere în jucător și în care la rândul lui jucătorul să aibă încredere. Este nevoie de „chimie”. „Momentan, nu am un antrenor stabil, care să stea tot timpul cu mine. M-am antrenat și cu Victor Hănescu, m-am antrenat și cu Dinu Pascariu, și cu Daniel Dobre. Aici, la academie, sunt destul de mulți antrenori. Nu am avut niciodată un antrenor doar al meu și exact asta încerc să caut pentru viitor, un antrenor care să stea mereu cu mine, care să și meargă la turnee alături de mine. Cred că de asta am nevoie în acest moment”, spune cu maturitate Bogdan Borza.
Cugirul natal l-a lăsat în urmă de șase ani. „Da, de la 14 ani m-am mutat la București. Până la un anumit nivel am avut cum să mă antrenez acolo, dar la 14 ani am simțit că am nevoie de o schimbare. Am venit aici, singur, sunt niște camere chiar în interiorul Academiei Dinu Pescariu și stau aici. Este viața care îmi place. Nu fac altceva – mă trezesc, am antrenament, mă odihnesc după antrenament, apoi iar am antrenament și pregătire fizică. Încep programul la 8:30, termin seara pe la 6, 6:30, foarte obosit. Foarte rar ies undeva. Uneori îmi place să merg la câte un film, în mall. Altfel, mă relaxez jucându-mă pe consolă – aici exagerez un pic! Iar seara, înainte de culcare, citesc„, spune Bogdan.
Ce citești? Ai să râzi, sunt pasionat de politică. Iar ultima carte pe care mi-am cumpărat-o și pe care o citesc este despre istoria României. Am citit și cărți despre tenis, am citit biografia lui Agassi, „Open„, dar, uite, cartea lui Brad Gilbert (n.r. – Winning Ugly) nu mi-a plăcut. Nu mi s-a părut potrivită mie.
Bogdan a terminat liceul anul trecut. Și povestește și cu mândrie: „Am luat Bac-ul, din fericire! Neavând timp să învăț foarte mult, nu a fost deloc ușor. Nu mi-am acordat foarte mult timp să învăț, prioritatea mea rămânea tenisul. Spuneam cu luni înainte un fel de fie ce-o fi – dacă nu iau Bac-ul, asta e! – dar cu câteva zile înainte de examen au început niște emoții colosale. Ajunsesem să tresar – dacă nu iau Bac-ul, Doamne ferește! Am avut și noroc. Învățasem câteva opere la Română – trei! Am făcut meditații la Română patru ore! Și am avut șansa că mi-a căzut la fiecare materie exact ceea ce învățasem mai bine. La Română mi-a picat romanul interbelic și am scris despre >„, spune Bogdan, care amână decizia de a se înscrie la facultate, pentru a se concentra pe tenis. Asta deși părinții îi mai bat din când în când apropouri.
Porți deschise cu un singur nume: Wilson. Foto: Facebook @Bogdan Borza
„Time of my life”: cu Roger Federer în loc de Patrick Swayze. A renunțat pe loc la două turnee pentru aventura vieții în America
La 16 ani, viața era generoasă cu Bogdan Borza. Roz, am spune. Era cu adevărat „Super Sweet Sixteen”, ca în programele MTV-ului. Pentru că jucătorul pe care pusese ochii bine de tot Wilson, dar și IMG, primea o invitație unică – să filmeze o reclamă cu Roger Federer. Elvețianul cedase fotoliul de lider mondial, oscila între 2 și 3 ATP, avea 17 titluri de Mare Șlem în palmares și urma să îl privească pe puștiul minune din România cum îi trimite mingea peste fileu cu un twinner. Pentru Bogdan rula pe fundal melodia „Time of my life”, cu alt actor în rolul principal în loc de Patrick Swayze.
Cum ai ajuns să filmezi acea reclamă pentru Wilson, la Indian Wells, alături de Roger Federer? Pentru că eram campion european la U14. Cei de la Wilson aveau nevoie de un junior care juca în circuit cu Wilson, pentru acea reclamă. Eu, pe vremea aceea, aveam contract și pentru haine și pentru rachete cu ei. Când m-au contactat, mi-au spus că am fost prima opțiune. Am acceptat imediat, mi-am anulat două turnee pe care le aveam planificate în perioada aceea și am mers 4-5 zile în America. A fost o experiență foarte plăcută. Am filmat reclamă cu Federer și am jucat tenis cu Dimitrov, Dolgopolov, Bellucci, Goffin – a fost foarte frumos!
Ce ai învățat din antrenamentele acelea? Sunt extrem de concentrați și știu extrem de bine ce au de făcut. Dar în afara terenului sunt extrem de relaxați: râd, glumesc. Cred că asta m-a frapat: diferența aceasta uriașă între cât de concentrați sunt atunci când intră pe teren, încât îți dau senzația că au un singur drum în față, și cât de lejer și de natural se comportă când s-a terminat treaba.
Tweener-ul acela a fost in scriptul reclamei? Da. Am făcut, cred, 20 de repetări și, fără exagerez, de fiecare dată am dat-o bine! Dar ei tot voiau să mai dau o dată, să mai tragem scena!
Când ai încercat prima dată lovitura asta? La 11 ani, poate la 12 ani. Îmi și place această lovitură, și uneori chiar simt că nu am altă soluție, când adversarul îmi trimite un lob. Nu este o lovitură pe care să o controleze vreun jucător sută la sută. Nimeni nu poate spune: știu sigur că o pot da exact în punctul ăla. Dar, este o lovitură care te poate scoate din multe situații. Știu, pe de altă parte, că sunt jucători care sută la sută nu își pun problema să lovească așa.
Bogdan, alături de o altă speranță a tenisului românesc trecută pe la academia de tenis a lui Bolletieri, Jaqueline Cristian. Foto: Facebook @Bogdan Borza
Înapoi în viitor: „Îmi imaginez uneori, stau așa și mă gândesc că aș putea juca foarte bine, la un nivel foarte înalt, că pot câștiga turnee importante. Și sper să și ajung să fac asta”
Ai un model? Îmi place foarte mult Dimitrov, dar nu pot spune că este un model pentru mine. În schimb, îmi place foarte mult Conor McGregor, luptătorul de UFC care va avea meci cu Floyd Mayweather. El este modelul meu în viață, și ca sportiv.
Meciul cu McGregor, care l-a readus în ring după anunțata retragere pe americanul Floyd „Money” Mayweather, se va disputa pe 26 august, în Las Vegas (Nevada).
De ce? Ce anume vezi în el? Are o siguranță aparte. Este mereu încrezător, tot timpul pozitiv. A avut o poveste interesantă, pe care am citit-o cu interes, despre cum a pornit de jos, n-a avut niciun sprijin și a muncit enorm ca să ajungă campion mondial în UFC.
Îți place să te relaxezi privind la alte sporturi, mai mult decât să te uiți la tenis? La tenis mă uit la meciurile interesante – în care joacă doi sportivi de top, un Djokovic-Nadal, sau un Djokovic-Federer, sau la meciurile lui Zverev. Pe el îl urmăresc constant. Altfel, nu prea mă uit la tenis. Prefer să citesc, sau să mă joc, sau să mă uit la UFC.
La 20 de ani, care consideri că este partea din joc pe care ai îmbunătățit-o cel mai mult? În primul rând – mai am multe de îmbunătățit! Nu sunt nici pe departe perfect, la niciun capitol. Dar, cred că cel mai semnificativ salt l-am făcut în ceea ce privește atitudinea: nu mai sunt la fel de nagativ. Sunt mai pozitiv și caut mereu să văd partea bună, partea pozitivă. Nu mă descurajez singur, cum o mai făceam.
Arma ta numărul unu? Forahandul meu de stângaci. Este lovitura pe care o simt cel mai bine și cu care mă simt cel mai confortabil pe teren.
Obiectiv până la finalul sezonului? Mi-aș dori până la final de an să fiu undeva 350-400 ATP. Dacă m-ai fi întrebat la începutul anului, aș fi spus 200. Dar am început sezonul prost, am făcut o serie de meciuri slabe și nu am reușit să urc în clasament. Cred în acest obiectiv, 350-400 ATP, pentru finalul anului.
Și peste cinci ani, unde te vezi? Departe! Îmi imaginez uneori, stau așa și mă gândesc că aș putea juca foarte bine, la un nivel foarte înalt, că pot câștiga turnee importante. Și sper să și ajung să fac asta: să câștig turnee mari, să fiu printre cei mai buni jucători, pentru că de asta joc tenis! Joci ca să fii cel mai bun și eu, unul, pentru asta joc!
CITEȘTE MIERCURI, pe www.prosport.ro, în episodul al doilea din #20pentru20, povestea unui campion al României la fotbal
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER