Fiecare rămâne cu ce vrea după mandatul lui Christoph Daum la echipa națională a României. Unii rămân cu impresia unei naționale prăfuite și cu potențialul departe de a fi speculat, alții rămân cu deschiderea către presă pe care neamțul a simulat-o organizând câte un antrenament deschis la fiecare reunire, alții rămân cu doar cele două victorii obținute în superioritate numerică contra Armeniei. Eu am rămas cu senzația că sunt luat de prost de omul pe care l-am acceptat ca fiind din altă lume. Mi-a fost promis un VW Passat din 2015 cu 20.000 de kilometri și am primit unul din 2004, cu 350.000 de kilometri și cu șasiul strâmb, acoperit din vopsea și chit. Asta ca să rezumăm o altă interacțiune româno-germană la modă în ultimii ani.
De-a lungul lunilor în care a fost responsabil pentru rezultatele echipei naționale, Christoph Daum a luat o serie de măsuri pe care lumea fotbalului nu le-a înțeles. Începând cu titularizarea lui Eric Bicfalvi pe postul de mijlocaș ofensiv dreapta în turul cu Muntenegru, trecând prin schimbarea drastică a sistemului de joc fără o pregătire prealabilă în meciul cu Danemarca și terminând cu ignorarea lui Keșeru, hai și cu cea a lui Alibec, pentru returul de la Podgorica, Daum a părut un răzvrătit, un savant nebun, care putea fi înțeles doar dacă apelam la extreme. Adică fie vorbeam despre un geniu, fie despre un nepriceput cu probleme de înțelegere a fenomenului. Din păcate, dilema nu a putut fi lămurită în toată această perioadă din pricina poziționării neamțului. Unul care, deși venit dintr-o lume pe care ne grăbim să o categorisim drept „civilizată”, a ales să nu priceapă rolul presei în fenomen. A ales să ignore faptul că mesajul transmis atunci când are microfonul în față nu este pentru Nea Caisă de la ProSport, pentru Cutărescu de la Gazeta Sporturilor sau pentru Icsulescu de la DigiSport, ci pentru cele câteva sute de mii de oameni care, în fiecare zi, citesc publicațiile în care indivizii scriu.
Sutele de mii de oameni sunt cei care justifică existența lui Daum, cei pentru care există sportul din care neamțul și-a câștigat dreptul la o viață bună, cu toate plăcerile și excesele cu care vine ea. Și datorită intermediarului numit presă de sport există acest fenomen, mai ales în România, țară în care comunicarea directă fotbal-suporter e cu indulgență mediocră. Atunci când a ales să nu explice de ce singurul atacant din fotbalul românesc care dă goluri este igorat pentru unul care a jucat 31 de minute în ultimele luni, Daum nu i-a ignorat pe jurnaliști. I-a ignorat pe cei care beau Bergenbier înainte de meci, în fața televizorului, pe cei care comentează fotbalul cu internetul de la Telekom, pe cei care vin la meciuri într-un Mercedes și pe cei care își condimentează viața plasând pariuri la Fortuna. Adică pe cei care plătesc și folosesc produsele sponsorilor naționalei, cei care furnizează fondurile necesare, printre altele, pentru asigurarea confortului neamțului. Ei toți voiau răspunsuri pe care nu le-au primit.
„Nu ne-ați făcut voi, v-am făcut noi pe voi”, anunța celebrul Uzzi de la BUG Mafia într-o melodie în care vorbea despre ziariști. Uzzi n-a înțeles că fără articolul din 1997 în care un ziar trata pe larg arestarea membrilor BUG la Severin, fenomenul nu exploda în România și el rămânea doar Alin din Pantelimon. Așa nici Daum nu pricepe, atunci când ne anunță că Gazeta Sporturilor e un ziar bun de împachetat pește și atunci când desconsideră jurnaliștii, că fără intermediarul numit presă în fotbal nu existau resursele care l-au ajutat să aibă viața asta bună. Și fără acest intermediar, Daum putea să fie în 2017 doar un nene din Koln care să ne ofere un Passat din 2004, cu 350.000 de kilometri la bord.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER