Suntem vreo 12.000 de oameni pe stadionul uriaș dintre Balta Albă și Pantelimon, s-a lăsat noaptea și la orizont zeii își încep răfuiala cu pământul. Mănunchiuri de fulgere brăzdează cerul negru în timp ce mulțimea așteaptă, neclintită și neînfricată, să înceapă transmisia din Franța pe ecranul din stânga oficialei. România are azi, 22 iunie 1998, finala grupei de la Mondiale, cu Anglia, și mii de suporteri au venit pe bătrânul „23 August” să-i înfrunte, umăr la umăr cu tricolorii, pe inventatorii fotbalului.
Se simte aici, la mii de kilometri distanță, un fel de solidaritate tensionată. Știm, simțim toți că este ultima ocazie a generației lui Hagi. Suntem la 4 de ani de Mondialul american, de la marile victorii cu Columbia și Argentina, nu ne e clar dacă între timp echipa s-a rodat sau erodat. Parcă, totuși, am trecut de pisc și coborâm. Încet, încet, dar coborâm. Mondialul, ultima ocazie.
…Se joacă tare la Toulouse. Bagă englezii cărbuni, bagă și-ai noștri. La București, pe „23″, s-a lăsat frigul și vântul împinge războiul cerului, încet, dar sigur, spre noi. Nu e timp de priviri spre orizont pentru că la Toulouse este echilibru, echilibru, echilibru. România își face jocul ei de pase, Anglia se prăvălește ca un tăvălug, așa cum o știm. Adi Ilie, „Cobra” care i-a mușcat pe columbieni în urmă cu o săptămână, trăsnește acum bara transversală a lui Seaman, apoi se intră într-un fel de hârjoană periculoasă.
Pauză. Pe poarta spre Toulouse deschisă la București, jucătorii coboară la vestiare. Aici cad primii stropi de ploaie și începe să bată vântul. Va fi un uragan.
Repriza a doua începe în Franța simultan cu ruperea de nori de acasă. Este un uragan, o viitură năprasnică așa cum știe uneori, vara, să verse cerul din Bărăgan. Torentul mătură tot, trăsnetele lovesc gazonul și tribunele, arcuri electrice se întind peste blocurile de pe Basarabiei, o Apocalipsă, aici și acum, pulverizează masa de oameni de la tribuna I. Și, deodată, peste zgomotul infernal al furtunii de la București, vuietul mulțimii care păruse să fi dispărut: pe ecranul gigantic, zguduit de rafalele turbate, Hagi lobează, Viorel preia cu pieptul și, din prima, trimite pe lângă Seaman. Gol, gool, gooooool, conducem Anglia! E 1-0, e 1-0, e 1-0!!!!!!!!
Și totuși, n-am rămas chiar singuri pe stadion, undeva, pe aici, unde oare?, s-au ascuns cei zece mii, pentru că urletele de bucurie continuă să se contreze cu vuietul furtunii care răvășește și îneacă Bucureștiul.
…Ploaia s-a dus cum a venit. Și bucuria la fel. Pâlcuri-pâlcuri, de nicăieri, din pământ, din iarba verde, oamenii au răsărit la loc, în tribună, uzi leoarcă. Intrăm în prelungiri, dar între timp, finalul brusc al uraganului din București a coincis cu golul lui Owen, „The Golden Boy”. E 1-1 și ne gândim acum că ar fi bine să se termine așa. Asta e viața, am fost aproape, până la urmă remiza e cu Anglia, de care ne-am temut. Numai să nu ne mai dea ăștia unul acum, pe final…
Oamenii se uită muți la ecranul rupt de furtună și de trăsnete, steagurile s-au oprit din fluturat, unii își mușcă tricourile fleașcă, date jos și ținute ghem, alții agită spasmodic berea îndoită cu apa de ploaie, încercând să-și risipească presiunea.
Și atunci vine faza. Faza! Mingea în adâncime, Dan Petrescu apărând de nicăieri, Doamne, ce caută dementul de Bursuc acolo, pe stânga, când e 90+1, uite-l, uite-l!, intră singur în careu, lasă mingea să cadă, a intrat în unghi, ce mai așteaptă?, o protejează de Le Saux, o să iasă cu ea așa în aut, ba nu, ba nuuuuuuuuuu, a dat-o, A DAT-O, oameni buni, goooool, gooooooooool!, 2-1, 2-1 cu Anglia la Mondiale! I-am bătut, i-am bătut, dar cum? Cum? La aproape ultima fază, în care Dan Petrescu, „The Legend”, cel mai bun fundaș dreapta din istoria clubului Chelsea, i-a dat craci lui Seaman, exact ca-n curtea școlii din copilăria lui de băiat de București!
…La anul se fac 20 de ani de la noaptea dementă de iunie din 1998. „23 August” nu mai este, nici uzina Electroaparataj de lângă el. România nu mai joacă meciuri de pomină cu Anglia și Columbia la Mondiale și nici jucători care să sprinteze nebunește în minutul 91, ca să-i dea „urechi” portarului.
Dan Petrescu, Bursucul, a încărunțit. Tipul grizonant care se agită azi pe margine, lângă banca de rezerve, continuă să bată aerul cu mâinile, în căutarea ideii decisive, dar și-a pierdut din charismă.
Lumea a uitat uraganul din iunie 1998. 19 ani, o viață, un univers s-a așezat peste scena Bursucului obstrucționându-l inteligent pe coechipierul de la Chelsea, pe Le Saux. În ”98, abia apăruseră telefoanele mobile și Internetul. La smartphone, filme, facebook și e-mail la purtător, în buzunar, se gândeau, probabil, doar producătorii Star Trek. Azi, probabil că Dan Petrescu ar fi fost jucător de 50 de milioane de euro. În schimb, ca antrenor, continuă să-și scrie istoria fără lipici la public. Victoriile lui n-au priză, oamenii nu se entuziasmează. A luat titlul cu nimeni-Urziceni, a antrenat în Rusia, China și Qatar, s-a întors în România și e iar pe primul loc, scoțându-l din minți pe preferatul publicului. Știrile cu Dan Petrescu „nu fac”. Bursucul, învingătorul Americii și al Angliei, câștigătorul Cupei Cupelor, idolul tribunelor de pe Stamford Bridge, finalistul Cupei Campionilor, nu trezește în public nici măcar a zecea parte din ecoul pârțului tras, de obicei în direct, la posturile TV, de finanțatori care s-au îmbogățit din șmecherii cu statul. Lumea s-a schimbat.
Și totuși, Bursucul își continuă frământarea, zbuciumul, combustia internă care mișcă înainte lumea. Continuă să accelereze spre țintă, să apară unde nimeni nu-l așteaptă, să dea din coate și să strecoare soartei, până la urmă, cum-necum, golul decisiv. Pentru oamenii ca el s-a inventat, până la urmă, succesul.
P.S. Prin 2006, frații Filip și Matei Florian publicau romanul generației cu cheia de gât, a decrețeilor: „Băiuțeii”. Copilăria lor de școlari crescuți în anii ”80 între blocurile cenușii ale comunismului târziu, cu gume Turbo, lapte-gros, miuțe la o poartă și glume timide cu fetele, s-a intersectat cu cea a Cubanezului, băiatul colonelului. În curtea școlii din Drumul Taberei, în descrierea acelei scene, descoperim, trăită la infinit, viața și cariera lui Dan Petrescu, ajuns azi la 50 de ani: „Deodată e iarnă și sunt aprinse câteva felinare, curtea școlii e albă și pustie, fotbalul se poate juca și în doi, din moment ce Cubanezu trage de oriunde, cu latul, cu șiretul, cu șpițul, cu exteriorul, și eu apăr tot, mă tăvălesc prin zăpadă, sar la rădăcina barelor, plutesc sub transversală, boxez, scot de la păianjen, urlu, țip, îmi frec colțurile gurii cu mănușile fleașcă, îmi tot ridic pantalonii care sunt grei de apă și m-au lăsat cu burta goală, resping orice minge și el plesnește, urlă, țipă, șutează tot mai furios, până la urmă mă păcălește și-mi dă gol, urlăm, țipăm (el de bucurie, eu de deznădejde), ar fi frumos să spun că unul dintre noi scoate din buzunar o napolitană și-o împărțim, aș minți, am plecat din curtea școlii ținându-ne de gât, vorbind despre o tipă de la «J» care umbla cu un negru”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER