Rară o asemenea coincidență, ca două echipe, chiar naționale, să încheie toate partidele disputate între ele la același scor, și chiar unul nu tocmai comun. Că am jucat în Chile, în România sau acum pe teren neutru, am învins această reprezentativă sud-americană cu același scor, 3-2, unul nu prea des întâlnit. Au diferit, chiar complet, succesiunile scorurilor. La prima întâlnire, cea din 1982, de la Santiago, am avut la pauză deja 3-0, iar în minutul 62 s-a făcut 3-2. Acum un an, la Cluj, au avut ei 2-0 în minutul 18, dar cu 10 minute înainte de pauză am izbutit să reducem din handicap, pentru ca în minutul 83 să stabilim scorul final, 3-2. Iar acum, a fost 1-0, 1-1, 1-2, 2-2 și 3-2. Ce mai, o nebunie. La viitoarea întâlnire, pe care doar Cel de Sus știe când va mai fi, sunt sigur că vor exista pariori care vor lua în calcul și un rezultat exact de 3-2.
A mai existat o similitudine, însă doar cu meciul de anul trecut, chilienii rămândând din nou în inferioritate numerică tot pentru aproximativ o oră. Diferența e că atunci a văzut roșu un om defensiv, Medel, iar acum unul ofensiv, Castillo. Am putut remarca încă o dată că sud-americanii au duritatea în ADN-ul jocului lor.
Jocul a fost unul destul de antrenant, plăcut ochiului, cu cinci goluri, iar atmosfera din micuțele tribune a fost una pe măsură. Prestația noastră a avut și alb, dar și negru, și gri. Mă opresc însă aici cu aprecierile tehnice de care nu s-a dus lipsă, curgând cu duiumul în orele de după ultimul fluier al austriacului Jäger.
Mă voi axa doar asupra celor mai interesante aspecte istorico-cifrice, dincolo de uimitoarea coincidență enunțată în titlu și la începutul textului de față. Cel mai îmbucurător eveniment este că am legat trei victorii consecutive, fie ele și amicale. Nu mai reușisem o asemenea ispravă din finalul anului 2014 și începutul lui 2015, când am învins la rând Finlanda, Irlanda de Nord și Danemarca, pe toate cu 2-0, primele în preliminariile Euro 2016, iar apoi 1-0 pe Feroe. Iar ultimul an calendaristic început cu trei victorii consecutive a fost 2004, când am câștigat cu Georgia, 3-0 (în Cipru), cu Scoția, 2-1 (la ea acasă) și cu Germania în acel celebru 5-1 din Giulești.
Cu acest nou 3-2 am ajuns la 3 victorii din tot atâtea meciuri cu Chile. Cu ce echipe cu care avem peste două confruntări mai deținem 100% procent de victorii? Cu Feroe și Luxemburg câte 6 din 6, cu Azerbaidjan și Liechtenstein câte 4 din 4, cu Moldova și San Marino câte 3 din 3. Deci numai reprezentative de cotă joasă, foarte departe de anvergura naționalei La Roja.
A fost meciul 688, din care al 75-lea pe teren neutru, obținând a 305-a victorie, a 28-a pe teren neutru. A fost pentru a 23-a oară de-a lungul timpului când învingem cu 3-2.
Selecționerul Reinaldo Rueda s-a confruntat pentru a treia oară cu România. Dacă prima oară, ca selecționer al Columbiei, a obținut în 2006 un egal, 0-0, în următoarele două partide a pierdut, primind câte trei goluri, mai întâi cu Hondurasul, în 2010, 0-3 și acum cu Chile, 2-3. Acest ultim rezultat a fost totodată prima înfrângere la cârma reprezentativei Chile, la a treia partidă.
Graz a devenit a 198-a localitate unde a jucat reprezentativa României de-a lungul istoriei sale. De asemenea este a 5-a din Austria care a reprezentat un teren neutru pentru noi, după Villach, Sankt Veit an der Glan, Klagenfurt și Altach.
Au avut loc două debuturi, Tudor Băluță și George Pușcaș, ambii având premergători cu aceste nume în echipa națională, primul pe un contemporan și totodată un concitadin din Craiova, Alexandru Băluță, celălalt pe cunoscutul Marcel Pușcaș, provenit tot de pe plaiurile bihorene. Băluță II și Pușcaș II au devenit jucătorii tricolori cu numerele 840 și 841. De asemenea, ei au mărit la 12 numărul celor care au debutat în mandatul lui Contra. Menționez, ca o comparație, că în echipa adversă s-au produs 5 debuturi.
George Pușcaș mai oferă niște elemente interesante. În primul rând, devine al doilea jucător din istoria echipei naționale care e născut la Marghita. Primul fusese ex-dinamovistul Iosif Szökö, care debutase în echipa națională tocmai la 28.06.1953, pe când cadavrul lui Stalin avea peste trei luni vechime. În al doilea rând, este al 20-lea fotbalist care debutează la echipa națională fiind angajat la un club din străinătate, iar dintre aceștia al 5-lea care nu a jucat niciun minut în Liga I. Ultimul fusese Florin Andone, în 2015. Și în al treilea rând, este al 24-lea jucător din istoria naționalei angajat la un club de eșalon secund din străinătate. Ultimul fusese Adrian Popa, anul trecut, contra Armeniei, pe când juca la Reading FC. Și la chilieni a fost un jucător legitimat la o echipă în Liga a 2-a, portarul Collao.
Despre Tudor Băluță se mai poate spune că a devenit al 11-lea jucător legitimat la Viitorul lui Hagi ajuns la echipa națională. Deci, se poate spune o echipă întreagă (chiar dacă lipsește portarul). Într-o ordine cronologică: A. Chițu (2013), Cr. Manea și Fl. Tănase (2014), Benzar, R. Marin, Dr. Nedelcu și Țîru (2016), Cr. Ganea și Țucudean (în 2017), Cicâldău și amintitul Băluță (în acest an).
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER