Eliminarea campioanei en-titre Germania încă din faza grupelor la Mondialele din 2018, produsă miercuri seară, la Kazan, ridică la 4 numărul episoadelor de acest fel în ultimele 6 ediții ale competiției. Sunt de două ori mai multe „accidente”, în ultimii 20 de ani, decât în precedenții 70!
În fapt, doar dacă nu conștientizăm transformările prin care trece sportul împreună cu lumea putem crede că rezultatul Coreea de Sud – Germania 2-0 este o întâmplare sau că eliminarea nemților, pe urmele altor campioane recente, ține de blestem sau fatalitate.
Este, de fapt, o schimbare de paradigmă la care asistăm și pe care, poate, nu o sesizăm în adevărata sa amploare.
Curioasele cazuri ale campioanelor eliminate în 1950 și 1966
Timp de peste aproape patru decenii, între 1966 și 2002, cazul Braziliei – campioana mondială eliminată la turneul următor – a constituit excepția, studiul de caz și povestea care a marcat fotbalul
Până în 1998, posibilitatea ca deținătoarea titlului să plece acasă încă din prima fază a turneului ținea mai degrabă de teorie. Statistica arăta că, în 15 ediții, astfel de surprize avuseseră loc de numai două ori și, de fiecare dată, în circumstanțe oarecum atenuante.
În 1950, prima ediție a Mondialelor ținută după o pauză de 12 ani pricinuită de război, Italia, ultima campioană antebelică (1938), fusese eliminată în grupe. Dar în acest deceniu și mai bine lumea se schimbase complet. Generația campioană în Franța 1938 se lăsase de multă vreme de fotbal, peste Europa se abătuse un cataclism, turneul din 1950 se ținea în Brazilia și, din cele 4 grupe, promovau în faza semifinală (o grupă de 4) doar câștigătoarele. Italia a terminat pe locul 2 în grupa sa, după Suedia.
În 1966, la turneul final din Anglia, câștigătoarea precedentelor două ediții, Brazilia, a șocat lumea plecând acasă după grupe. O eliminaseră, aparent incredibil, Portugalia unui oarecare Eusebio și Ungaria lui Albert și Bene. Dar la brazilieni, cei opt ani absolut fabuloși, cu două titluri mondiale consecutive, suciseră minți. Invidios pe notorietatea managerului Paulo Machado de Carvalho, președintele federației braziliene, Joao Havelange, l-a dat afară. Paulo Machado, supranumit „mareșalul victoriei” pentru modul impecabil în care organizase naționala la campaniile triumfale din 1958 și 1962, îl irita în cel mai înalt grad pe viitorul președinte al FIFA pentru că nu doar îi „fura” gloria, dar mai mult decât atât, nu accepta influențe externe, intervenții, favoritisme personale și imixtiunile impresarilor care dădeau târcoale. Antrenorul Aymore Moreira, campionul din 1962, a fost și el concediat, fiind adus Vicente Feola.
Odată înlăturat vechiul staff, la naționala Celecao a început nebunia. În primăvara de dinaintea Cupei Mondiale, pe la lot s-au perindat nu mai puțin de 46 de jucători „pentru evaluare”. Ca să-i mulțumească pe toți impresarii și șefii de cluburi importante din Brazilia, noul selecționer a făcut 4 echipe naționale, botezate pe culori: verde, albastru, alb și roșu. La lot s-a instaurat haosul, presiunea psihologică și tensiunile au copleșit jucătorii care știau că, din aproape 50, trebuie să rămână 22. În final s-a alcătuit un lot de compromis, care să împace pe toată lumea. Ce s-a ales, până la urmă, știe toată lumea azi. Brazilia a înțeles atunci că a greșit și, patru ani mai târziu, această nebunie nu s-a mai repetat.
Episodul 1966 a rămas o curiozitate, o anomalie a Cupei Mondiale vreme de aproape 40 de ani. Generație după generație, fotbalul de pe Pământ a pomenit dezastrul brazilian ca pe o pildă, ca pe o poveste cu valoare de simbol și ca pe un avertisment pentru toți cei care se cred invincibili, legendari, eterni.
Declicul din 2002, anul în care fotbalul a crăpat
Apoi, în 2002, aparent dintr-o dată, s-a produs declicul.
Franța, campioana lumii din 1998 și campioana europeană din 2000, echipa genialului Zidane, a venit pe cai mari la primul turneu asiatic al Mondialelor. Și a plecat rușinos, ultimul loc în grupă, cu un singur punct și zero goluri marcate, după 0-1 cu Senegal, 0-0 cu Uruguay și 0-2 cu Danemarca.
La pachet cu francezii pleca, în genunchi, o altă națională gemând de vedete, dubla campioană a lumii Argentina (1978 și 1986), locul 3 într-o grupă unde fusese bătută de eterna sa rivală Anglia.
Mondialul din 2002, disputat în Coreea de Sud și Japonia, a fost unul al premierelor în multe privințe – și nu neapărat bune. A fost primul turneu la care marii favoriți au fost evident sleiți. Nu doar Franța și Argentina au fost de nerecunoscut. Din faza grupelor au mai plecat acasă și Croația lui Suker și Prosinecki, bronzul Mondialului anterior, și Portugalia lui Figo și Rui Costa. Italia a fost eliminată de Coreea în „optimi”, Spania în „sferturi” de aceeași echipă. Finala mică a fost una halucinantă, de neimaginat în urmă cu doar 4 ani: Turcia – Coreea de Sud.
Semnele schimbării au apărut atunci, în Japonia/Coreea de Sud 2002, și puțină lume a înțeles din prima clipă ce se întâmplă cu adevărat. „The big picture” încă nu era limpede. Presa franceză și cea argentiniană și-au pus la zid vedetele, acuzându-le că sunt mercenari fără suflet. Portughezii și italienii i-au făcut praf pe organizatori pentru mascarada numită Coreea de Sud, o echipă care a alergat irațional de mult și care a fost târâtă de păr spre semifinale de arbitri.
Nu înțelegeau.
Dar, dincolo de toate acestea, Mondialul din 2002 a fost prima ediție la care marile echipe ale lumii au venit stoarse ca niște lămâi. Pe întreaga durată a competiției, cu tot fardul marketingului, cu toată poleiala televiziunilor, cu tot entuziasmul (adesea vizibil forțat) presei și cu toată bucuria autentică a unui popor (coreean), s-a simțit că superstarurile (și pe vremea aceea fotbalul încă mai era plin de fotbaliști excepționali) sunt la capătul puterilor. Sleite.
Cupa Campionilor se restructurase în 1992. Prima formulă, cu două grupe a câte 4 echipe, a fost doar o încercare. Noua viziune a acestui sport nu putea fi îndeplinită cu două tururi preliminare și un traseu în care campioana juca doar 9 meciuri (6 în grupă, 2 în semifinale și unul în finală). Așa că Liga Campionilor s-a gonflat. Fotbalul intrase, în sfârșit, după un secol de sport, în era industriei de spectacol. Mai multe meciuri, și mai multe meciuri, tot mai multe meciuri. Mai mult, mai mult, mai mult.
În sezonul 2001-2002, anul primei Cupe Mondiale fără sare și piper, Liga Campionilor avea deja trei tururi preliminare și o primă fază cu 32 de echipe. În acel an competițional, Real Madrid, câștigătoarea competiției, a jucat 18 meciuri în competițiile europene. Care se adăugaseră altor 38 în campionatul Spaniei plus încă 9 în Cupa Spaniei (unde a jucat finala, 1-2 cu Deportivo La Coruna). Ar mai fi trebuit ca Real să joace și 6 meciuri în Campionatul Mondial al cluburilor, dar firma care organiza competiția, partener de afaceri cu FIFA, a dat faliment.
Ce păcat!
Revenind. Sezonul 2001-2002, Real Madrid: în total, 65 de meciuri oficiale. Plus alte 11 amicale. Un an calendaristic are 52 de săptămâni. Faceți voi socoteala. Apoi, după toate meciurile de mai sus, Casillas, Hierro, Helguera, Raul și Morientes au plecat la naționala Spaniei, Roberto Carlos a plecat la lotul Braziliei, Zidane și Makelele s-au dus la lotul Franței, Figo – la cel al Portugaliei și Geremi la Camerun. De la toți se aștepta, în acea vară, să scânteieze în „Perla Coroanei”, competiția supremă, Campionatul Mondial. Dar ei au ajuns în sala balului rupți de oboseala drumului până acolo. Aproape adormiți. Numai de vals nu mai aveau chef. Și asta s-a văzut.
De atunci, povestea s-a tot repetat.
În 2010, campioana din 2006, Italia, a făcut egal cu Noua Zeelandă și a plecat acasă după grupe. În 2014, campioana din 2010, Spania, a pierdut cu Chile și și-a făcut valizele tot după 3 meciuri. Acum, în 2018, a căzut și ultimul simbol al vechiului fotbal. Germania, emblema constanței, a siguranței, imaginea seriozității și a lucrului bine făcut, a pierdut cu Coreea de Sud și Mexic și acum se târăște deja spre casă.
Unde s-au ascuns gleznele lustruite pe Copacabana? Unde a dispărut folha seca? Unde sunt starurile care au făcut fotbalul rege?
În lipsă de altceva mai bun, industria de marketing l-a „ambalat” pe Neymar (stânga) drept „next star” după ce Ronaldinho a părăsit scena. Actuala vedetă a Braziliei este o umbră palidă a precedesorilor Garincha, Pele, Jairzinho, Falcao, Zico, Romario, Ronaldo, Ronaldinho
Uitați-vă la meciuri! Brazilienii erau artiștii prin excelență. Ei erau Circul, Carnavalul, artificiile. Toată lumea îi privea ca pe niște regi. Ei erau ăia cu mingea. Ce legătură mai are așteptarea asta cu ce joacă Brazilia acum? Sau cu ce a jucat acum 4 ani? Sau acum 8 ani? Unde sunt supervedetele, unde sunt mingicarii? Unde este folha seca? Probabil că noile generații de microbiști nici nu mai știu ce e asta. Unde sunt jongleriile, sclipirile de geniu, unde sunt gleznele lustruite de nisipul de pe Copacabana?
Ultimul brazilian din stirpea geniilor, ultimul care și-a meritat cu adevărat fanii, a fost Dințosul. Ronaldinho. După el au venit prefabricatele. Produsele de marketing. Semipreparatele făcute la banda de producție, congelate rapid și reîncălzite de publicitate, înainte să le înghită publicul.
Sau nemții. Ei erau ora exactă, ceasul cu cuc al fotbalului mondial. Îți potriveai bioritmul după ei. Din 1934 (la prima ediție nu au vrut să participe) până în 2014 au fost 19 ediții, iar ei au jucat în 18. Singura dată cânt au lipsit a fost în 1950, când li s-a interzis acest lucru.
Ei bine, din 18 ediții, în 13 au jucat una din finale (mare sau mică). Patru Cupe Mondiale le-au câștigat, în patru au terminat pe locul 2, în patru – pe locul 3 și în una singură au terminat pe locul 4.
O singură dată în istorie, în 1938, s-a întâmplat ca Germania să fie eliminată din primul tur. Accident regretabil care a avut nevoie de două meciuri ca să se producă: 1-1 cu Elveția, în primul joc, și 2-4 la rejucare.
Totul, până miercuri, 27 iunie 2018, la Mondialul rusesc. Germania a apărut la turneul acesta, exact ca și celelalte favorite, așa cum ne-am obișnuit, din 2002, încoace. Obosită, fără idei, fără chef, cu niște jucători despre care nici măcar nu se știe sigur cât de devotați sunt culorilor naționale. Mehmet Ozil a fost onorat să se pozeze cu Recep Tapip Erdogan, amplificând discuția deschisă după ce s-a constatat că, la alegerile recente din Turcia, turcii emigrați în Germania l-au votat pe noul sultan de la Istanbul. După decenii în care le-a oferit democrație, bunăstare și libertate, Europa occidentală observă azi că noii săi cetățeni trăiesc cu nostalgia dictaturii. Și că, integrați zi de zi în societatea germană, ei îi sunt fideli șefului unui alt stat.
Și cazul Ozil nu e singular. Xhaka și Shaqkiri au imitat vulturul de pe steagul Albaniei la golurile marcate pentru Elveția. În 2010, vedetele Franței eliminate (iar) rușinos, în grupe, după un singur punct în 3 meciuri, au fost acuzate că n-au vrut să joace pentru țara lor și că au pierdut intenționat. La fel au fost acuzați și camerunezii în 2014, că au trântit meciurile la pariuri după ce au cerut prime suplimentare și au fost refuzați de federația națională.
Drumul spre nimic e pavat cu aur
Mondialul rusesc s-a încheiat pentru nemți înainte să înceapă cu adevărat. Dar nimeni n-are timp de pauză, în scurt timp fabrica de meciuri se repune în mișcare
Adevărul e că, după decenii în care a fost supralicitat, fotbalul a ajuns într-o nouă etapă. Banii vin de la cluburi, iar competițiile între națiuni cad, încet-încet, în plan secund. Discuția despre indiferența pe care o afișează Messi la meciurila Argentinei, într-un contrast cu pasiunea pusă la Barcelona, este doar o părticică din tablou. Sigur, mai sunt excepții. Cristiano Ronaldo este și aici imaginea în oglindă a starului argentinian. Pentru narcisistul CR7, Portugalia înseamnă ceva. A venit la Mondiale ca să câștige – sau, cel puțin, să încerce asta. Dacă ne gândim și la Euro 2016, atunci Ronaldo a fost până acum, pentru Portugalia, ce a fost Maradona pentru Argentina 86-90.
Dar, în ansamblu, aceasta este imaginea. Marile valori nu pot și, uneori, nici nu mai au chef să facă spectacol la Mondiale. Așa ies în față echipele mici și jucătorii mai puțin talentați, dar ceva mai odihniți și, poate, mai dornici de afirmare. Așa apar surprizele. Așa se face că turneele au început să se umple de meciuri inodore, incolore, insipide.
Echilibrul între fotbalul ca sport și profitul financiar a fost rupt, în mod evident, iar raportul calitate-preț continuă să se deterioreze. UEFA plănuiește – ce mare noutate? – noi meciuri, noi competiții. FIFA – la fel. În 1982, turneul final al Mondialelor s-a mărit de la 16 la 24. În 1998 s-a făcut de 32. Din 2026, va crește la 48 de echipe. Dar, odată cu asta, au venit și banii. Mai mulți, tot mai mulți.
Iar fotbalul a început să semene cu roșiile din supermarketuri. Îl ai la îndemână 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an. Arată a fotbal, îți este vândut ca fotbal, dar nu e ceea ce pare.
„Nihilo nihil”, concluzionau latinii acum 2000 de ani. „Din nimic, nimic” – nimic nu poate să se nască din nimic.
Spre asta se îndreaptă și fotbalul.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER