„Am jucat tenis până pe la 18 ani și un pic. Momentul în care legătura mea cu tenisul s-a rupt a fost meciul de la București, cu Sergiy Stakhovsky. Am avut wildcard la turneul ATP, am jucat decisiv cu el (n.r. – meciul s-a încheiat 6-2, 2-6, 1-6, în 2014), dar de vreo șase luni jucam cu dureri la genunchi„, povestește pentru ProSport Patrick Ciorcilă. Cu un an în urmă, era detașat cel mai bun junior român. La 16 ani, fusese convocat în premieră în lotul lărgit al Cupei Davis, de către Andrei Pavel. Însă chiar dacă a ajuns între primii 550 ai lumii, în ATP, clujeanul poate spune cu greu că a avut o carieră de jucător profesionist. S-a retras fără să se retragă – inițial, la 18 ani, iar acest lucru a devenit o certitudine de-a lungul anilor.
În 2018, ProSport l-a găsit la Cluj tot la un teren de tenis. Dar la marginea acestuia. La clubul Winners Sports Club, ridicat de părinții săi și pe care, la 21 de ani, îl manageriază. Acum, când spune apăsat și știe că este jucător de tenis retras, privește în urmă și explică traiectoria frântă și încheiată brusc a carierei sale.
„Făcusem o tendinită urâtă la genunchi. Am tot jucat, am jucat și am agravat. Și în meciul ăla am jucat cu dureri. Făcusem tratament la București, fizio – eram destul de bine pregătit. Dar am avut apoi nevoie de câteva luni de pauză. Acea situația s-a suprapus cu examenul de Bacalaureat, alte examene pentru facultate. Au urmat astfel câteva luni în care m-am ocupat de tot ceea ce nu apucasem să fac până atunci. M-am despărțit de antrenorul meu – Bogdan Nițescu. Am lucrat toată vara cu Adrian Szabo, de aici de la club, care a fost lângă mine și m-a ajutat mult. Dar, per total, am pierdut și din motivație, și din plăcere. Cred că, poate, a fost prea mult„, povestește degajat Patrick Ciorcilă.
„Nu mai era același drag, aceeași tragere la antrenamente. Am avut maturitatea să spun – stai, dacă nu pot să îmi asum sută la sută, nu are rost să continui. Și pentru părinții mei a fost corect, pentru că dacă nu făceam sută la sută, îmi furam singur căciula și nu era fair nici față de ei. Mi-am spus în acel moment că, atunci când o să simt sută la sută că vreau să trag, să mă întorc – o voi face. Dar doar dacă pot scoate maximul din mine„, spune Patrick.
Și nu ai mai simțit?
 Nu, asta a fost. M-am desconectat puțin, am început să mă iau cu alte lucruri – cu școala, am intrat în practică la diferite companii și s-a rupt filmul. Și acum mă întreabă lumea – regreți? Regreți? Regreți? Eu spun că nu regret. Nu m-a ținut nimeni înapoi și nimic. Și acum, dacă aș vrea sută la sută să mă întorc, aș avea sprijin să o fac, de la părinți. Dar…
Dar? Eu nu am spus, atunci – gata, mă retrag, pun racheta în cui. Nu mai joc. Dar lucrurile au evoluat, natural. A contat și faptul că până la 18 ani am fost mult plecat de acasă, câte zece luni pe an, drumurile erau, practic, viața mea. Poate a fost prea mult. Nu este pentru toată lumea. Trebuie să îți placă foarte mult tenisul, dar trebuie să îți placă și această viață.
Tu, la un moment dat, în perioada junioratului, erai peste Borna Coric, în clasamentul mondial…
 Probabil, nu mai știu exact. Sigur eram pe acolo și am jucat de multe ori cu el. Am jucat cu el la Orange Bowl, la Miami. M-a bătut 6-3, 6-4. Dar, pot să spun că, din generația mea, doar pe el aș fi pariat că ajunge în top. Era foarte bun. Remarcai un lucru – pierdea un punct, se întorcea cu spatele, plângea, dar când se reîntorcea cu fața spre teren, uitase. Juca cu un spirit incredibil, de animal, de luptător. Cu Karen Khachanov am mai jucat – l-am băut, m-a bătut – el mă surprinde unde e acum (n.r. – 22 ani, în august 2017 a pătruns în Top 30).
Și ai, acum, ferm, răspunsul la întrebarea asta – de ce te-ai pierdut? 
Cred că eu am ieșit din tenis prea devreme ca să aflu până unde aș fi ajuns cu adevărat, până la capăt. Pentru a avea răspunsul acesta, ar fi trebuit, poate, să încerc mai mulți ani. Dar, dacă nu vine din interior, degeaba tragi doar ca să tragi. Cred că eu am avut și o altă situație – când ai oportunități paralele, este poate mai greu să mergi până la capăt. Am avut accidentări, am avut nevoie de pauză și atunci am avut și calea alternativă, oportunități. Dacă nu le-aș fi avut, atunci nu aș fi avut încotro și ar fi trebuit să încerc până la capăt. Cred că asta este realitatea. Este realitatea cazului meu, oricum. Pentru că nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. Dar a fost o serie de evenimente – unul după altul, care s-au legat și m-au adus pe această cale, diferită.
Șimți că, rămânând în zona asta de management sportiv, rămânând în fenomen, ai parte de o continuare a carierei?
 Nu neapărat. Este doar un mix bun. Sport și business. Sportul îmi place mult de tot. Mă uit non-stop la televizor la sport. Dacă ai fost în sport și rămâi în fenomen, te ajută, comparativ cu a o lua de la zero în alt domeniu sau fiind pe sport fără să ai vreo legătură cu el. Înțelegi mai bine, ai o altă perspectivă asupra nevoilor existente, te poți pune mult mai ușor în locul celorlalți. Te ajută mult experiența ca jucător.
Echipamentul sport, lăsat pentru costum. Foto: arhiva personală
Cum arată o zi din viața ta, ca manager?
 Avantajul este că nu trebuie să ai un program fix. Nu lucrezi de la x la y. Eu, la Winners, petrec minim cinci ore pe zi. Încerc să vorbesc cât mai mult cu toți angajații. Dezbatem toate problemele, avem și o parte de restaurant – care inițial a fost gândit ca o anexă, dar în prezent produce la fel de mult ca și clubul. Vara este o adevărată forfotă. Pe timp de vară, din iunie până în septembrie, avem un summer-camp – aflat la șaptea ediție – cu 45-50 de copii în fiecare săptămână, care stau de dimineață până seară. Avem tenis, padel, fotbal, fotbal-tenis. Dar, acum zece ani, erau și mult mai mulți copii care practicau tenis. Din câte văd eu acum, cel puțin la băieți, sunt mult mai puțini. La performanță, în Cluj, mai este un băiat, poate doi. Ori, în generația mea, eram 20-30, care jucam ca lumea. Fete mai sunt, tot găsești. Eu doar fete văd venind aici.
Aici, e un paradox. Pentru că având o jucătoare ca Simona Halep, ar trebui să vezi mai mulți copii la tenis…
 Da. Dar foarte mulți vor să fie Halep. Părinții investesc, invetesc, investesc până la un punct, văd că nu este Simona Halep – sau încă nu e Simona Halep. Ori ea e una – uitați-vă și la nivel mondial. E foarte complicat să ajungi acolo. Și renunță. Este foarte complicat să ajungi acolo. Ea cât a muncit ca să ajungă în top? Cât a așteptat și cât a investit? Eu țin minte că aveam 14 ani, ea era cu Firicel Tomai. Era abia-abia top 100. Am jucat cu ea un meci și o bătusem rău. Era prima sută, dar nu te gândeai că va ajunge unde e acum. Eu nu mă gândeam. Poate la Sorana… Și, uite ce a făcut.
„Eu mă gândesc că, totuși, am făcut tenis până la 18 ani. Mă gândesc cum e când faci asta până la 30, 36 de ani… atunci? Atunci cum e? O iei razna, cred”
Cum ești privit în lumea aceasta a managamentului? Ești un manager foarte, foarte tânăr, un organizator de competiție foarte tânăr…
 Eu iau totul ca pe o lecție. Am și foarte mulți oameni în jurul meu, am oricând pe cine să mă bazez, am cu cine să colaborez. De un an și jumătate de când mă implic în proiecte sportive dincolo de clubul Winners, la Sports Festival, am avut mult ajutor și pot spune că lucrul efectiv a fost cât două facultăți. Am învățat de la cei de lângă mine, iar faptul că eu cunosc mulți sportivi a fost un mare plus.
Pe terenul de tenis e multă adrenalină. În partea cealaltă, regăsești în vreun fel această adrenalină?
 Asta cred că – dacă e să îmi lipsească ceva din cariera de sportiv – este această adrenalină. Este foarte greu să mai simți așa ceva. Este diferit. Dar, uite, din septembrie, când am început acest proiect Sports Festival, un proiect în care am lucrat peste 100 de oameni, până la final, cele patru zile de festival – de joi până duminică, am regăsit adrenalina aia, frumoasă. Te scoli de dimineață, ai meciurile, ai programul. Eu mă gândesc că, totuși, am făcut tenis până la 18 ani. Mă gândesc cum e când faci asta până la 30, 36 de ani… atunci? Atunci cum e? O iei razna, cred. Pentru că dependența și obișnuința de adrenalină este mult mai mare. Te trezești că bam! toată viața ta nu mai e – nici măcar mersul ăla, anevoios, cu avioanele.
„Ai minge de break – așa te obișnuiești cu situațiile tensionate. Te ajută în viață, te ajută și în business.”
Ce poți să aplici din sport, în business?
 Este cam aceeași mentalitate și este vorba despre disciplină. Disciplină, organizare, perseverență, ambiție. Sportul te ajută să treci mai ușor peste momentele grele. Ai minge de break – așa te obișnuiești cu situațiile tensionate. Te ajută în viață, te ajută și în business. Știi să gestionezi o situație complicată, reușești să treci de ea. Dacă înveți să gestionezi emoțiile pe teren, vei ști și cum să gestionezi în afara terenului. Pe mine asta mă ajută – mă gândesc de fiecare dată că am mai trecut prin asta. De multe ori. Și cred că mă ajută mai mult decât școala din acest punct de vedere.
Sportivii de performanță nu au timp liber. Sau au foarte puțin. Pentru tine, acum, cum e? Am timp liber. E mai mult. Dar, și tenismenii au timp liber. Și când joci ai timp liber, dar nu e mult și sunt atât de multe lucruri de făcut pe lângă, încât nu apuci să te bucuri de el. Tenisul, fiind sport individual, îți răpește mult timp, pentru că pe lângă cinci ore de antrenament efectiv, faci recuperare, fizio, încălzire, etc. Este mai mult decât un joc full-time, plus faptul că ești pe drum, non-stop. De aici vine suprasolicitarea. Dar, tutuoror le place. Trebuie să îți placă și să călătorești ca să reziști. Viața asta este o nebunie.
„Omul din umbră”. Foto: arhivă personală
Îți plac mașinile puternice? Îmi plac mașinile, dar nu viteza. Pentru că sunt multe nebunii. Sunt foarte mulți nebuni în jur. Îmi plac, dar până la o anumită limită. Dacă îți place o mașină, cred că merită să o iei, dar, pe de altă parte, este o investiție foarte proastă, pentru că după ce ai cumpărat-o, ai pierdut deja, a doua zi, 30%.
„Când m-am gândit la numărul ăsta cu WIN, nu m-am gândit la Winners, ci era pur și simplu un meci câștigat, ceva pozitiv. Am realizat apoi că vine mănușă cu Winners…” Patrick Ciorcilă
Agassi, Sampras, Nadal și Federer: „Deja, nu mai este vorba de bani. Ok, ei au un preț, dar nu cred că, realist, îi poți aduce, decât dacă ai o cauză umanitară în spate”
Imaginează-ți că ai buget nelimitat. Pe cine aduci la un demonstrativ de tenis și unde – în România? 
Cred că ceva gen Laver Cup mi-ar plăcea. Legende – Sampras și Agassi, împreună cu Federer și Nadal. Dar și cu un român – pentru că este important să combini. Dar ideea este – campioni de ieri și de azi. Cred că nimeni nu și-a mai pus amprenta asupra tenisului precum aceștia patru. Aceste rivalități au fost unice și dau un farmec aparte, sunt cele mai tari. Dar, chiar dacă ai buget nelimitat – sau, ca să fim riguroși – chiar dacă ai un buget suficient de mare pentru a-ți permite, în teorie, orice, este foarte greu să îi aduci undeva în această formulă. Deja, nu mai este vorba de bani. Ok, ei au un preț, dar nu cred că, realist, îi poți aduce, decât dacă ai o cauză umanitară în spate. Dacă faci un charity, sau decizi că absolut toate sumele încasate merg către donații – poți avea o șansă să vină unul. Dar, de asta nu prea există astfel de meciuri – pentru că nu își permite nimeni. A existat un astfel de meci, dar pentru Haiti, după dezastrul de acolo. Și, în plus, Nadal și Federer erau acolo pentru turneu. Să îi aduci tu, într-o țară doar pentru un astfel de demonstrativ, mi se pare practic imposibil. Mai ales în România – care nu este Londra.
Marketingul sportiv în România – suprema provocare. Cum se văd Neagu, Halep și Buzărnescu și cum s-a născut Sports Festival, într-un oraș al festivalurilor
Te tentează ideea de a deveni manager de jucător de tenis?
 Nu m-am gândit la asta niciodată. Eu nu am avut manager, nu știu exact ce ar însemna. Dar, evident, acum, nu aș putea face asta. Aș avea nevoie de multă mai multă experiență. La 21 de ani, am încă multe etape de parcurs. Nu sunt genul care se aruncă. Și în tenis, nu ești direct top 50, mai întâi ești 1000, apoi 800. ITF, Futures, Challenger, ATP. Dar, cred că, în România, este prea puțin marketing pe parte sportivă. Ne uităm la Cristina Neagu – care este cea mai bună handbalistă a lumii. Poate că nici ea nu este atât de deschisă – la cum o știu eu, dar din ea poți face un mega-brand. Și cred că România este sub ceea ce se poate. Simona are deja branduri mari alături de ea – sigur, și acolo poți vedea că parcă este mai greu pentru ea, fiind româncă, față de ce e în vest. Lui Victor Hănescu i-a fost foarte greu să găsească niște contracte, iar Andrei Pavel a fost singurul care avea contract cu Nike. Aș face-o, poate, cu un sportiv care poate să vândă. Adică… Buzărnescu, acum, este în top, dar nu este foarte simplu să îi face marketing-ul, gândidu-te la anumite reacții ale ei. Contează, mult, personalitatea. Cred că un sportiv extrovertit, ca Pavel, este mai ușor de marketat decât unul tăcut – precum Hănescu.
Patrick, alături de Ghiță Mureșan, unul dintre ambasadorii Sports Festival. Foto: arhivă personală
Unde visezi să ajungi? Ce obiectiv îți propui? 
Nu pot să spun că am un vis. Proiectul cu Sports Festival a apărut de nicăieri. Am avut o discuție în patru și a pornit pur și simplu. În șase luni, un proiect de un milion de euro pe an. Clujul are tradiția festivalurilor – Untold, Electric Castle. În România, este clar singurul festival al sportului. Cât am făcut documentarea, nu am găsit în lume un concept asemănător. Cred că are un potențial foarte mare.
Ce v-ați propus? Noi ne-am adresat și celor care nu practică vreun sport – am mers și pe ideea de inițiere în sport. Am adus legende, nume foarte mari în sport – dar vrem să aducem și sportivi care să aibă altfel de întâlniri, în afara unor demonstrative – gen meet and greet. Noi am propus în acest festival 20 de sporturi. Între Sala Polivalentă și Cluj Arena am pus terenuri de baschet. Am avut fotbal, am avut caiac-canoe. Oină. Pe gratis. Am adus antrenori specializați, am vorbit cu Federațiile și am adunat oamenii, special, la Cluj. Am gândit totul și ca pe o oportunitate de a încerca un sport – poate mergi într-un weekend în parc, încerci și prinzi gustul. Am făcut caiac-canoe pe lac! Și tiroliană. Caiac-canoe – un sport care nu există în Cluj. Am fost patru oameni îndrăgostiți de sport, care am venit cu o soluție de a îmbina sportul cu entertainment-ul. Pentru că doar cu sport, nu reușești. Demonstartivele mari au adus publicul, am avut zonă de Food and drinks. Clujul este obișnuit cu festivalurile – ba chiar aș putea spune că încep să fie prea multe, pentru că, acum, și cele mai mici lucruri capătă această titulatură de festival și mă tem să nu se piardă pe viitor.
Echipa Sports Festival: Patrick Ciorcilă, Horațiu Pitea, Ștefana Giurgiu, Mirel Alexa si Tiberiu Pop. Foto: arhivă personală
Vezi AICI cum a arătat un show a la Cluj, pregătit de echipa lui Patrick Ciorcilă, la Sports Festival, în perioada 15-17 iunie 2017.
Patrick Ciorcilă și-a închis fără regrete drumul în tenis, deschizându-și un altul. Altfel, cu alt tip de efort, de implicare și de emoții. Unul care promite să fie mult mai lung.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER