Cristian Dănălache (36 ani), copilul de mingi din Giulești, campionul României cu Urziceni, românul care a ajuns vedetă în China, campionat unde a ieșit golgheter și MVP în fața unor fotbaliști precum Drogba sau Anelka. O poveste despre destin, muncă, seriozitate, sacrificii și durere. Actualmente la Sportul Snagov, liderul ligii secunde, golgheterul spune că joacă la „matineu” de plăcere, vorbește liber despre o carieră de globe-trotter, într-o lume a fotbalului pe care o considerăm exotică, însă este la ani lumină sau… „la bani lumină” de umilul fenomen mioritic.
Cristi, povestea ta începe în Giulești și este desăvârșită în China… Sunt rapidist de mic. Am fost junior la Rapid și copil de mingi în Giulești. Tatăl meu, rapidist și el, m-a înscris la juniori. Am trecut prin toate grupele de juniori, inclusiv la tineret, pe atunci exista și echipa de tineret-rezerve, apoi am fost nevoit să plec.
De ce nu ai rămas? Ca la orice club, nu a fost să fie. Mi-aș fi dorit, ca orice copil, să joc la echipa de suflet, însă am luat-o ca atare și mi-am văzut de drum.
Ești pe final de carieră. Ți-ar plăcea să te retragi din postura de jucător al Rapidului? Poate că Rapid ar avea acum nevoie de un jucător experimentat ca tine .Rapidul are jucători cu experiență. Nu e ușor să pleci din liga a patra, mai ales pentru fotbaliștii cu experiență care au făcut-o și au ajutat clubul. E greu să îți găsești motivația, să vii de la un anumit nivel și să joci la liga a patra. Ca să îți răspund, nu a fost cazul până în acest moment.
Tu cum ți-ai găsit motivația la aproape 37 de ani? Nu ești în liga a patra, însă joci în liga secundă, la Sportul Snagov. La mine încă mai există plăcerea de a juca fotbal. Chiar și în timpul liber fac acest lucru, joc fotbal cu prietenii, cât timp o să am motivație, plăcere și o să mă ajute Dumnezeu să fiu sănătos, o să joc fotbal. Aici, în Liga 2, categoric nu partea financiară este cea care mă ține pe teren. Și poate la vârsta mea e mai bine așa.
Ce urmează pentru tine după ce o să te retragi? Cu siguranță tot fotbal, însă o carieră managerială sau antrenorat? Mi-aș dori să rămân în fotbal, mă atrage ideea de antrenorat, însă trebuie să mai și pot, nu orice jucător de fotbal poate să fie și antrenor.
„Dacă ar fi să aleg o carieră de antrenor în China sau în România, categoric aș alege China!”
Dacă ai începe o carieră de antrenor, care ar fi alegerea ta? România sau China, țara unde ai avut multe satisfacții? Categoric China! Din toate punctele de vedere. China, pentru mine, a fost cea mai bună variantă, am avut cele mai mari satisfacții ca fotbalist, atât din punct de vedere sportiv, cât și financiar. În plus, fetița mea s-a născut acolo, stă acolo, acela este mediul ei. Pentru ea, China este acasă. România înseamnă vacanță, vine să își vadă bunicii și cam atât.
Lăsăm China pentru moment și revenim în România. La Urziceni, un prag important în cariera ta. Ești campion al României cu Unirea. E un moment special din cariera mea, așa ceva nu se poate uita. Nu ne dădea nimeni vreo șansă, însă am muncit, am fost serioși și ne-a ieșit. Practic, până la victoria cu Dinamo, nimeni nu ne-a băgat în seamă. Poate că ne-a ajutat acest aspect, nu am avut presiune din exterior.
Dan Petrescu are, cu siguranță, un mare merit. De câte ori l-ai văzut zâmbind în acel mandat? L-a văzut cineva? E ușor de observat acest lucru și la televizor, nu trebuie neapărat să lucrezi cu el. Este un tip foarte serios, o persoană care urăște să piardă, vrea tot timpul să câștige. În fotbal, locul doi nu se premiază și atunci cum să-i placă să piardă? E un antrenor care pune presiune. Înainte de fiecare meci vorbea despre adversar de parcă simțeam că jucăm, mereu, cu Barcelona. O făcea pentru a ne motiva, ne scoatea din letargie, era interzis ca cineva din vestiar să creadă că meciul e câștigat dinainte.
„Champions League, visul interzis”
Visul tău a fost să joci în Champions League. Din păcate, însă, după ce ai ieșit campion cu Unirea, totul s-a transformat în coșmar. Ai văzut meciurile Urziceniului din tribună, nu ai fost inclus în lotul pentru cupele europene. Fiecare om are un destin. Mi-aș fi dorit enorm să pot juca, a fost o neîmplinire. Așa e, era visul meu din copilărie, dar nu s-a putut. Nu port ranchiună, chiar dacă a fost dureros, fiecare dintre noi a avut o contribuție pentru acel titlul, însă unii au rămas în tribună. Să știi că cel mai greu pentru un fotbalist este să stea în tribună! Peste tot mergeam cu echipa, eram în stadion, însă niciodată pe gazon. Cine nu ar suferi? Asta e. Așa a fost să fie. Chiar stăteam și mă gândeam că nici când am fost în China, în cea mai bună perioadă din cariera mea, nu am jucat în Champions League (n.r: Asian Champions League). Atunci m-am accidentat foarte grav și am stat departe de teren luni bune.
De câte ori l-ai văzut pe Dumitru Bucșaru în vestiar? Într-un fotbal în care patronii coborau des din lojă în iarbă și erau mai mult la televizor, Bucșaru a fost considerat finanțatorul-fantomă. Venea foarte rar la echipă. Cred că l-am văzut de cinci ori în toată perioada petrecută acolo. Mai mult la petrecerile organizate cu echipa. În timpul meciurilor cred că l-am văzut o singură dată. Când aveam perioade mai slabe și era supărat, mai apărea, spunea ce avea de spus în felul său și, după, pleca.
Imi poți face o comparație între Bucșaru și șefii chinezi. Ai lucrat în China cu oameni cu averi impresionante În China, timp de cinci ani, nu am văzut patronii sau șefii cluburilor în vestiar. Mai veneau șefi din companiile care conduceau echipele, însă, doar ca să ne ureze succes. E o diferență. La ei sunt influențate transferurile, însă după ce a fost lotul definitivat, gata, doar antrenorul decide. E altfel. Uite, îți dau un exemplu, că tot mi-ai pomenit de emisiuni. Și chinezii au emisiuni după meciuri, însă nu stau să discute așa mult despre arbitraj, chiar dacă se greșește mult și la ei, voit sau mai puțin voit. Pentru ei alte lucruri sunt importante.
Cum ar fi? De exemplu, sunt foarte interesați de felul în care trăiesc jucătorii străini. Eu am fost invitat la nenumărate emisiuni, au venit și la mine acasă, au făcut reportaje cu familia, unde locuiesc, ce mănânc, ce fac în timpul liber, cum arată o zi din viața jucătorului. Asta-i interesa!
Și cum era o zi din viața golgheterului Dănălache în China? Erai un fel de vedetă locală într-un orăș mic pentru China (n.r. Nanjing), 7-8 milioane de locuitori Era un sentiment frumos. Ne opreau peste tot, la supermarket, la mall, pe stradă. Și pe mine și pe ceilalți străini. Miercuri aveau o tradiție, mai exact un antrenament la care participau și fanii. Era destul de greu să scapi la final. De regulă, aproximativ o oră după fiecare ședință, o petreceam cu autografe și fotografii cu fanii.
„Am plecat să dau probe la o echipă din Ucraina și am ajuns în China”
Ai avut adversari redutabili în lupta pentru titlul de golgheter. Drogba, Anelka… Anelka a venit primul. Mai erau Seydou Keita și Rochemback (n.r. Fabio), ambii au jucat la aceeași echipă. Pe lângă jucătorii mari începuseră să vină și antrenori cu nume. Erau deja acolo Marcello Lippi, Rijkaard, Tigana, Henk ten Cate. Din 2011-2012 au început să investească masiv, mult peste ce se întâmpla în Europa, nu prea se mai putea concura cu ei. Acum, dacă nu ai în CV Real, Barcelona sau alte echipe mari din Europa, e destul de greu să mai ajungi în China, mai ales la echipele de top. Dacă facem o statistică, în acest moment, la ce jucători sunt în China…este incredibil. Sunt jucători care ajung de tineri din campionate puternice, de la echipe precum Dortmund sau Atletico Madrid, la 24-25 de ani. Eu, în locul lor, nu aș face un astfel de pas, cred că e puțin exagerat.
Nu? De ce? Nu contează pentru un fotbalist și factorul financiar? Nu! Pe un jucător care nu câștigă foarte mult, așa cum am fost eu, pot să-l înțeleg. Eu am ajuns dintr-o conjunctură în China. A fost mâna destinului care mi-a schimbat cariera. Eram în Antalya pentru a da probe de joc la o echipă din Ucraina, antrenorul de acolo m-a pus să slăbesc, am mers la saună, m-am înfometat, iar la meci am fost praf, nici nu puteam să stau în picioare. Când trebuia să mă întorc, impresarul mi-a spus că o echipă din China caută atacant. Am zis să merg, de ce nu! Le-a plăcut, mi-au promis că mă sună, că mai au câțiva jucători pe listă. Chiar mi-am spus >. Și m-au ales pe mine. Așa a început această perioadă superbă din cariera mea. Au fost și momente mai puțin plăcute, o accidentare urâtă, opt luni de pauză, muncă pentru recuperare, însă ai trecut peste și ai revenit Inițial am fost consultat de un doctor și mi-a spus că nu e nimic grav. Am mai jucat două meciuri și aveam dureri foarte mari. La un moment dat, în timpul meciului, piciorul s-a dus în stânga, corpul mi-a rămas în dreapta și am simțit că e grav. Am trimis analizele în Germania și, când am primit răspunsul, ruptură totală de ligamente încrucișate, am plâns vreo jumătate de oră. O cumpănă în carieră, o perioadă infernală. M-am operat și cum mi-am revenit din anestezie am știut că trebuie să fac orice pentru a mă întoarce pe teren. Însă, să știi că și atunci am avut noroc. Am întâlnit oameni extraordinari, munceam 7-8 ore pe zi, două antrenamente, iar chinezii m-au înțeles și au plătit tot. La două zile după verdict eram în avion, iar la o săptămână pe masa de operație.
Am câștigat bine în China. Cel mai important era că nu existau probleme cu banii, nu întârziau salariile, nu rămâneau restanțe pentru care trebuie să mergi la comisii. Erau foarte corecți, iar factorul financiar a contat
Cristian Dănălache – atacant Sportul Snagov
Cât contează sprijinul clubului într-un astfel de moment? Știu multe cazuri în care sportivul este, dacă putem spune așa, părăsit pe masa de operație… Din păcate și eu știu multe cazuri. Contează enorm! Nu operația este grea, recuperarea, atât ca muncă depusă de sportiv, dar mai ales din punct de vedere financiar. Am stat cinci luni la recuperare în Germania. S-au interesat, au dat telefoane, au venit în vizită. E important acest suport, foarte important. Și dacă tot vorbeam de soartă, am avut norocul, inspirația, să semnez noul contract cu o lună înainte de a mă accidenta. Veneam după o perioadă bună. Primeam telefoane pentru o ofertă din Coreea de Sud, puneau presiune pe mine să nu semnez prelungirea cu chinezii și să accept oferta lor, însă am preferat să fiu corect. Îmi dădusem cuvântul chinezilor și nu am vrut să-mi încalc vorba. Am fost răsplătit!
„În Coreea, dacă antrenorul le spune jucătorilor să intre cu capul în zid, din respect, jucătorii o fac fără să comenteze”
Ai ajuns până la urmă în Coreea de Sud. Care au fost diferențele față de China? Am pierdut titulul de golgheter în ultima etapă, e adevărat, în Coreea de Sud am jucat în liga secundă. Cât despre diferențe? Imense. Primul cuvânt învățat în limba coreeană a fost >. Am prins o perioadă de pregătire de două luni de zile infernală! După Dan Petrescu mi-am spus că nu o să mai prind vreun antrenor care să mă alerge așa mult. De unde, în China am avut un sârb, pe lângă care, Petrescu era înger, apoi în Coreea de Sud am cunoscut iadul. Chiar glumeam cu prietenii, le spuneam că la 34-35 de ani am ajuns să alerg cât nu am alergat la 20 de ani. De exemplu, eu am jucat și în țările arabe, e diferență mare de profesionalism. La arabi, jucătorii autohtoni nu au chef să alerge, au așa mulți bani și relații cu șeicii, își permit să schimbe și antrenorii și e greu să te impui în fața lor. În Coreea, dacă antrenorul le cerea să intre cu capul în zid, ei asta făceau fără să comenteze. Au un respect pentru antrenor, pentru jucătorii în vârstă, un respect dus la extrem. E vorba de educație. Îți dau un exemplu.
Te rog. Înainte de micul dejun, în fiecare zi, aveam un fel de ritual. Cu toții coboram în fața hotelului și făceam înviorarea. Toți. Coreeni, străini, staff, așa era obiceiul, nimeni nu întârzia. Era un fel de salut între jucători și staff. Coreenii erau mult mai organizați decât chinezii.
Spune-mi, te rog, un antrenor care ți-a marcat cariera? Marius Lăcătuș. Cu el am debutat pe prima scenă, la UTA. Este un reper în cariera mea. Trebuie să mă lași să-i mai pomenesc și pe alții, te rog. Apoi Dan Petrescu, am învățat multe lucruri. Seriozitatea este cea mai importantă.
Care este cel mai important trofeu, moment dintr-o carieră, chiar dacă sună a clișeu, de globe-trotter? Sunt mai multe și e bine că am de unde să aleg. Titlul cu Urziceni, trofeul de golgheter în China și, la fel de important, sau poate cu o însemnătate mai mare pentru mine, cel de MVP. Este un trofeu oficial acordat de Federație cu o valoare uriașă, mi-am dorit foarte mult această distincție, pentru că am fost ales în fața unor jucători mari. Apoi a venit într-un moment greu, atunci eram în recuperare după accidentare, nici nu am putut să mă prezint la gală. Au votat toți antrenorii din liga chineză, căpitanii de echipă și cred că a contat și votul fanilor. Dintre Anelka, Keita, Rochemback și alții, MVP-ul campionatului a fost >
Cine? Eu! >. Așa mă strigau chinezii, nu puteau pronunța Dănălache. >, de la Dănălache, primele două litere și >, care înseamnă zece în chineză, numărul meu de pe tricou.
>, în final, înainte să îți mulțumesc pentru interviu, o să te rog să-ți scrii numele în chineză. Ai un pix, o foaie și o fotografie cu un tricou pe care e trecut numele tău în chineză Mai bine mă pui să merg pe jos până în China. O s-o rog pe fetița mea să scrie, ea vorbește limba, știe să scrie, eu nu pot.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER