„Federer s-a născut cu un dar – coordonarea mână-ochi, sincronizarea, instinctele; echivalentul în sport al armoniei muzicale, factorul Mozart / Beethoven”, scrie Jon Wertheim în cartea „Lovituri de geniu”. Roger Federer s-a născut la Basel, pe 8 august 1981, iar astăzi, la 11 ani distanță de la cea mai specială aniversare a sa, care îl prindea cu steagul eternei neutre Elveții în mâini, în fruntea unei delegații olimpice completate de alți 83 de sportivi la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, omul care a încântat cu darul său milioane de fani ai tenisului, împlinește 38 de ani.
Despre geniul lui Federer s-au scris zeci de cărți cu sute de pagini. David Foster Wallace a numit vizionarea meciurilor Maestrului – „o experiență religioasă”, alții îl numesc pe Federer zeu, cel mai bun jucător de tenis al tuturor timpurilor, geniu, iar unii îi compară mișcarea fluidă cu cea a balerinilor, inspirați și de izul clasic al reverului său armonios, executat cu o singură mână.
ProSport pune lupa asupra momentelor care au stat la baza campionului și a idolului din ziua de azi. A lui Roger Federer, dinainte de apariția lui Mister Perfect, sau a lui FedEx. Când lucrurile erau neclare, iar semnele de întrebare atârnau de termobagul unui băiat înzestrat cu har.
Suburbia, darul și neașteptata oportunitate
Roger Federer a crescut într-o suburbie a Basel-ului, Munchenstein, într-o familie burgheză. Părinții săi, Robert și Lynnette, s-au cunoscut în birourile unui colos al industriei farmaceutice, numit Ciba. Robert Federer a primit ușor o viză pentru Africa de Sud, s-a angajat și s-a îndrăgostit de o secretară cu șapte ani mai tânără, pe care o lua adesea la un joc de tenis pe terenurile la care compania le oferea acces. Cei doi aveau să se căsătorească în 1973, se mutau definitiv în Elveția, Robert Federer continuând să muncească în cadrul aceleiași firme.
Această facilitate oferită de companie angajaților a fost o adevărată mană cerească pentru Roger, micuțul însoțindu-și părinții la teren și prinzând drag de sportul cu mingea galbenă cu diametru de puțin peste șase centimetri și jumătate.
La opt ani, mama sa l-a dus la clubul T.C. Old Boys, al cărui program pentru juniori era coordonat de o fostă jucătoare profesionistă, Madeleine Barlocher, care, culmea, nu se acomodase niciodată cu iarba de la Wimbledon. Vedeta clubului, pe care oamenii de acolo și-ar fi dorit ca Roger măcar să îl egaleze ca rezultate într-o zi era un stângaci pe nume Emmanuel Marmillod, cu zece ani mai mare decât Roger, care nu a urcat însă niciodată mai sus de poziția 755 în clasamentul mondial. Biografii îl descriu pe Federer ca un elev indiferent față de școală (a și renunțat, de altfel, după cei nouă ani obligatorii) și neascultător, fascinat însă de tenis, prin te-miri-ce-noroc. Puștiul extrem de sociabil mergea zilnic cu bicicleta la antrenament.
Iar darul său era deja vizibil. „Era atent la instrucțiuni, dar învăța și de unul singur. A descoperit că putea să reproducă ușor serviciile-cârlig ale lui Sampras și voleurile lui Edberg. > nu i se păreau atât de șmechere. Lui îi ieșeau natural efectele și unghiurile care le scăpau și celor mai în vârstă de la club. La fel ca reverul cu o singură mână„, scrie reputatul jurnalist american în „Lovituri de geniu”.
Știați că… lingviști cu prea mult timp liber la îndemână au descoperit că numele „Roger” este un derivat al cuvântului german „hrod”, care înseamnă faimă, plus „ger” – suliță sau armă. De asemenea, „Feder” înseamnă pană în limba germană.
Regula de aur în familia Federer
Federer și Nadal înseamnă antiteza absolută în tenis și în sportul mondial.
De aceea, ați fi poate surprinși să aflați că, așa cum unchiul Toni i-a dat lui Rafa o poruncă absolută, pe care, dacă ar fi încălcat-o, ar fi fost considerat păcat capital (ne referim aici la cerința lui Toni ca Rafael să nu dea niciodată cu racheta de pământ), și Robert Federer a avut o unică pretenție de la fiul său. „A fost un băiat bun, relaxat cu toată lumea, mai puțin cu sine însuși. Pe mine nu mă deranjează când un băiat aruncă cu racheta în pereți de nervi. Atâta timp cât nu trișează. Asta i-am spus lui Roger: poți să plângi când pierzi sau câștigi. Doar să nu trișezi”.
Și Roger Federer a plâns de nenumărate ori la club, ca junior, după ce fusese învins. A plâns și când a pierdut finale grele în fața lui Nadal, cum ar fi Wimbledon 2008, Australian Open 2009 – ajugând astfel în premieră pe coperta unora dintre cele mai râvnite publicații din Statele Unite ale Americii. A plâns în văzul lumii și când a câștigat titlurile de Mare Șlem 18, 19 și 20. Dar din cuvântul părintelui nu a ieșit.
Momentul zero
Ajuns din urmă de accidentări abia la vârsta de 35 de ani, printr-un fenomen aproape inexplicabil într-un tenis modern în care mulți juniori sunt trecuți deja prin sala de operație, Roger Federer îi face pe mulți să creadă, eronat, că nu a cunoscut durerea și jocul cu dureri.
Pentru Nadal pare perfect integrat în tabloul carierei sale brăzdate cu urme adânci de durere ca primul titlu important din palmaresul său, un titlu național la categoria U14 în Spania, să fi venit așa cum povestește ibericul într-o biografie, după o săptămână de chin în care jucase cu dureri mari, după ce, în primul tur, își rupsese degetul mic de la mâna stângă. Rafa ajungea, astfel, să joace finala ținând „racheta cu patru degete, cel rupt atârnând bleg și fără viață în el, nebandajat, pentru a nu îngreuna loviturile”.
Federer are o poveste asemănătoare. Ba mai mult, ediția 1998 a turneului Orange Bowl, de la Miami, a fost decisivă pentru Robert Federer în decizia de a-l îndruma definitiv pe Roger spre o carieră de jucător profesionist de tenis. „Roger sărea coarda în timp ce se juca de-a Tarzan și maimuța când a căzut ciudat pe un picior, care a început imediat să se umfle. A câștigat turneul chiar și cu un picior bandajat, învingându-l în finală pe Guillermo Coria, un argentinian foarte sprinten. Titlul Orange Bowl l-a convins pe Robert Federer că fiul său este suficient de talentat, dacă nu pentru o carieră excepțională, atunci măcar cât să se lase de școală și să urmeze o carieră de profesionist”, se arată în cărțile despre Roger Federer.
Același turneu marca și un moment de rebeliune clar al lui Roger: cheltuia 250 de dolari pentru a se vopsi blond, iar apoi, pentru a ascunde rușinea, la clubul de acasă a apărut cu o șapcă bine îndesată pe cap, pe care refuza să o dea jos. Era o vreme timpurie în care Roger Federer primea și o amendă de 100 de dolari pentru că, nemulțumit de competiție, nu se sinchisea să prea alerge după mingi la un meci cu Andre Agassi la Basel Open. Peter Lundgren, unul dintre antrenorii care, ca și australianul Peter Carter, i-au marcat profund cariera lui Roger Federer, era omul din spatele cortinei. În acea vreme, Roger Federer asculta hiturile Metallica în mașină, cu volumul dat dincolo de maxim, cum punea boxele ostentativ Macaulay Culkin într-un clip celebru al lui Michael Jackson, „Black or White”.
Ținta ambițioasă: perfecțiunea
Obsedat parcă de perfecțiune, Roger Federer a șlefuit jocul și personalitatea sa. Nu vorbea la început o boabă de franceză și detesta orele. Cu un talent natural, a învățat limba lui Baudelaire și Moliere atât de bine, încât acum face spectacol la conferințe de presă de peste 30 de minute, în care explică aceleași lucru mai întâi într-o enlgeză academică, apoi într-o armonioasă și melodioasă franceză de salon elitist, apoi în germana aparent atât de greoaie. Și-a desprins cu un bisturiu chirurgical răbufnirile, ajungând până într-acolo încât a ajuns să fie suspectat că ar fi robot, mai ceva ca Borg.
„Ar trebui să fii capabil să joci un joc perfect. Asta este filosofia lui, asta l-a motivat… Nu a considerat niciodată că adversarii săi sunt rivali care vor să îi ia lui untul de pe bucata de pâine, ci mai degrabă companioni pe o cale comună„, este modul în care René Stauffer, jurnalist elvețian care a scris biografia lui Federer, rezumă mentalitatea „Maestrului” în cartea „În căutarea perfecțiunii”. A fost și momentul lui „trebuia să ne trecem obiectivele pe o foaie de hârtie. Toți au scris ‘Vreau să ajung printre primii 100 de tenismeni ai lumii’, doar Roger a scris ‘vreau să ajung în Top 10 și, după aceea, să ajung numărul unu mondial’. De atunci, ne-am uitat cu alți ochi la el”, un moment povestit de Yves Allegro, jucător cu trei ani mai mare decât Roger. Per total, au fost multe momente care l-au adus pe Federer la standardul de azi. La titluri, recorduri și adulație pe toate meridianele.
De aici, restul e istorie. Bornele au căzut ca picăturile de sudoare de pe tâmpla unui Andy Roddick sau a unui Gabriel Cotabiță. 20 de titluri de Mare Șlem. 100 de titluri în carieră. 310 săptămâni în fruntea ATP. 23 de semifinale consecutive în Grand Slam-uri. Mai presus de toate acestea, rămâne silueta care zboară pe teren, cel mai lin, cel mai armonios, mai iute și mai ușor. Un veritabil star căruia i se va simți lipsa fără îndoială în momentul în care va decide să părăsească scena mondială, refuzând să mai împartă darul său cu lumea întreagă.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER