Unul dintre cei mai mari fani ai tenisului din rândul artiştilor muzicii româneşti, Cornel Ilie a fost invitatul special al evenimentului „Tenis pentru Fapte Bune”, organizat de Asociaţia „The Social Incubator”, în weekend, în beneficiul copiilor instituţionalizaţi.
Pentru că anual, 3.500 de tineri ajunşi la vârsta de 16 ani părăsesc sistemul de protecţie, „Tenis pentru Fapte bune” şi-a propus colectarea de fonduri pentru a sprijini programele de mentoring şi educaţie care să îi ajute pe aceştia să se integreze pe piaţa muncii, iar solistul trupei Vunk a răspuns prezent la invitaţia de a juca un meci demonstrativ împotriva tinerei noastre jucătoare, Gabriela Ruse (21 ani), finalistă la BRD Bucharest Open, în acest an, în proba de dublu, alături de Jaqueline Cristian. ProSport l-a urmărit pe Cornel Ilie pe terenul 1 de la Pescariu Sports&Spa, sâmbătă, şi l-a readus la microfon pentru a relua un fir al poveştilor despre tenis început în aprilie 2015.
Cornel, tenisul pentru fapte bune e un tenis cu zâmbetul pe buze. Aşa s-a văzut din tribună. Cum s-a simţit? A fost tenis cu zâmbetul pe buze. Sper să fie cu zâmbetul pe buze în primul rând pentru cei cărora le este adresat turneul. Pentru mine, care nu sunt jucător profesionist şi am venit doar să mă bucur de sportul ăsta şi să mă bucur că joc cu un jucător profesionist, a fost, clar, tenis cu zâmbetul pe buze, dar şi puţin încrâncenat, cât am putut eu (n.r. – zâmbeşte, după un 4-6 în faţa Gabrielei Ruse). Este un eveniment fericit, sper să aducă bucurie unor adolescenţi, pentru că societatea consideră că la 16 ani eşti pe picioarele tale, poţi munci, te poţi descurca şi nu este întotodeauna chiar aşa.
M-am bucurat foarte mult când am auzit câţi oameni s-au înscris, înseamnă că s-au strâns şi bani şi că sunt şi foarte mulţi pasionaţi de sportul ăsta. Este o investiţie pe două dimensiuni, şi pentru copiii care vor fi ajutaţi, dar şi prin faptul că există oameni care vor să facă sportul ăsta din ce în ce mai mult.
Cornel Ilie, solistul trupei Vunk, alături de Gabriela Ruse, la turneul Tenis pentru Fapte Bune. Foto: The Social Incubator
Tu eşti un vechi pasionat al tenisului. În România, lumea se bucură şi spune că odată cu explozia Simonei Halep din ce în ce mai mulţi sunt pasionaţi de tenis. Simţi asta şi în rândul artiştilor? Eu, sincer, nu simt asta nici măcar în rândul societăţii. Cred că lumea era pasionată de tenis şi dinainte de Simona. Cred că acum sunt mai mulţi care privesc sportul, dar nu cred că şi practică mai des. Pasionaţi de tenis erau şi înainte, pentru că încercam să găsesc teren să joc şi tot timpul mi-era greu (n.r. – zâmbeşte). Acum au apărut un pic mai multe baze de tenis şi probabil că sunt copii care vin mai mult spre tenis – clar, un lucru bun.
Dar la noi, fani de tenis au fost cam întotdeauna. Noi avem multe jucătoare – pentru că jucători în afară de Marius şi de Horia nu prea vedem, dar avem o generaţie, Simona e vârful valului, dar avem o generaţie întreagă de fete care fac performanţă. Eram, la un moment dat, una dintre ţările cu cele mai multe jucătoare din Top 100. Nu erau multe ţări care au atâţia sportivi în prima sută şi consider că, în primul rând, este momentul ca cluburile să înveţe ceva din chestia asta. Nu neapărat amatorii. Faptul că avem un fost lider mondial care cu siguranţă va fi din nou acolo, ar trebui să determine şi Federaţia, şi cluburile, să schimbe ceva în sistemul de recrutare, de selecţie, de regulament, de investiţie, baze, turnee. În rest… (n.r. – zâmbeşte) pasionaţi care să meargă la ştrand au fost tot timpul şi vor fi mereu.
Cum este muzica faţă de sport, ca potenţial de a mobiliza, de a implica oamenii în proiecte din acestea caritabile? Sportul şi muzica au aceeaşi putere. Ca sportiv ai, cred eu, un capital de imagine mult mai mare, mai ales dacă eşti un sportiv performant. Şi artiştii, şi sportivii sunt mai credibili decât foarte multe alte categorii din ţara asta, sau domenii. Este mai uşor să endorsezi un eveniment, o cauză. Este mai uşor să spui – eu cred că trebuie să ajutăm aici sau oamenii ăştia. Este mai uşor să te creadă pe tine ca artist şi ca sportiv – pentru că nu este niciun alt interes să faci chestia asta, comparativ cu partide, cu administraţii, cu primării, unde deja apare automat o umbră deasupra tot timpul – or fi, or ajunge, oare, acolo? Cred că sunt două domenii destul de sincere în România. Dacă pe vremuri era întrebarea aia – care sunt instituţiile cele mai credibile în România? – şi erau Armata, Biserica şi nu mai ştiu ce (n.r. – râde), acum cred că sportul şi artele au urcat printre primele locuri.
„Artificii pe tavan” (2010) este pentru Wimbledon-ul de anul ăsta, pentru Simona şi faptul că a câştigat Wimbledon-ul.
„Vreau o ţară ca afară” (2010) ar fi pentru Australian Open, pentru că eu chiar vreau să văd Australia, mi-ar plăcea să merg şi să trăiesc acolo.
„Mi-e dor de tine” (2019) ar fi pentru Roland Garros, ca să mai câştige odată Simona. Nu mă gândesc la Rafa, pentru că până nu se pensionează nu-l mai bate nimeni acolo (n.r. – râde).
„Deja-vu” (2019), o piesă pe care am lansat-o acum, sperăm să fie un deja-vu la anul, la US Open, să câştige o altă jucătoare care să vorbească limba română!
„Regele şoselelor” (2001) este pentru Roger Federer! El e! Trebuie să îi dedic ceva, pentru că sunt fan de când mă ştiu! (n.r. – râde, iar afirmaţia e întărită de faptul că termobagul de rachete al lui Cornel Ilie este unul de la Wilson, cu autograful elveţianului cu 20 de titluri de Mare Şlem în CV, iar tricoul, Nike, pe care l-a purtat în timpul partidei demonstrative era de asemenea inscripţionat cu logo-ul disputat acum în instanţe „RF”).
Cornel Ilie, în concert, în lumina reflectoarelor. Foto: Petru Ivu
Când ai vorbit ultima dată cu noi, la ProSport, era 2015, Simona Halep nu o prea putea atinge pe Serena Williams, între timp a făcut-o… Şi cum a făcut-o!
A învins-o şi pe Maria Şarapova. Care ar fi următorul Evert pentru Simona Halep? Să câştige câte un Grand Slam şi dintre cele pe care nu le-a câştigat, Australian Open şi US Open. Asta ar fi o încununare clară. Cred că numărul unu nu mai este o miză pentru ea în acest moment şi nici nu ştiu dacă este pentru vreo fată, pentru că acolo se schimbă foarte repede. Ok, ea are performanţa că a stat cel mai mult în Top 10, dar cred că la Simona faptul că a câştigat două Grand Slam-uri este mai important, la fel şi faptul că de la anul va lucra din nou cu Darren Cahill – poate moral o ajută foarte mult. S-ar putea să facă din nou ceva spectaculos (n.r. – zâmbeşte), să mai câştige un Grand Slam. Acum nu ştiu ce ar mai fi de netrecut pentru ea. Ca la orice sport, acum tu eşti principalul tău adversar, nu cealaltă fată din teren.
Cum percepi această saga a revenirii lui Darren Cahill alături de Simona – mesajele „hai, vino!”, tot? Se vede că este un om care a adus multă lumină în jocul ei. Lumină şi în privirea ei, pentru că pare că are o altă linişte, dar în toată povestea asta este şi cineva care este puţin desconsiderat, antrenorul care este acum cu ea – Daniel Dobre. Acolo mi se pare puţin nedrept, pentru că toată lumea îl vede pe Cahill-Zeul şi ceilalţi sunt muritori. Nu cred că e chiar aşa. Până la urmă, sigur, jucătorul stă pe teren şi singur, dar cei din spate contează enorm şi trebuie luaţi fiecare în parte, o bucată de puzzle care fac ca jucătorul pe teren să fie cel mai bun din lume pentru fiecare meci. E clar că venirea Cahill aduce însă o altă aură asupra tuturor şi probabil că aduce şi o altă presiune asupra celorlalte jucătoare atunci când vor juca.
Dar fenomenul Bianca Andreescu şi Bianca-mania? Povestea ideală a puştoaicei care rupe norii. De la primele turnee americane am văzut-o şi îmi spuneam – doamne cât de tare dă, ce bine joacă şi ce va putea face! N-are niciun stres, nicio emoţie, poate să rupă. Acum a reapărut şi a făcut minunea asta, m-a surprins că nu era favorită – nici ca joc, nu vorbim de clasament. Cred că asta a plăcut foarte mult. Ne place tuturor să ţinem cu outsiderii (n.r. – râde) şi este şi în felul nostru, al României, când joacă Serena Williams cu o româncă sau cineva care să aibă un fir de român în el (n.r. – râde) ţinem tare de tot la rezultat! Mie puţin îmi pare rău, pentru că aş vrea încă un Grand Slam pentru Serena.
În final, ne îndreptăm atenţia spre cuplul care face acum pe social-media, Elina Svitolina şi Gael Monfils. Îi urmăreşti? Dansurile, tentativele de a cânta? Nu-mi plac (n.r. – râde). Mi-e ciudă că Monfils e un jucător atât de talentat, dar care când ţi-e lumea mai dragă – nu-l mai interesează. Mă enervează chestia asta şi nu pot să îl iau în serios. Mi se pare că face mişto de el tot timpul.
Întâlnire la fileu cu Cornel Ilie. Foto: Foto: The Social Incubator
„Pasiunea mea pentru tenis a început din copilărie, pentru că tata juca tenis de plăcere. Lucra în Radiodifuziunea Română şi aveau terenurile lor, pe Schitu Măgureanu – Berzei – Ştirbei Vodă, unde jucau după serviciu. Mergeam după el, eram băiatul tatei şi stăteam pe-acolo. Ei jucau, beau o bere, făceau un grătar. Şi a început să îmi placă – nu neapărat jocul, ci prietenia dintre oameni. Era o atmosferă foarte frumoasă. În plus, mi-a plăcut mirosul acela de zgură, combinat cu iarba din zonă, cu mirosul mingilor – este o sumă, un aer specific. Şi cred că a fost şi sunetul acela, ritmul – când loveşti mingea, pleacă din rachetă, cade pe teren şi e tam-tam (n.r. – şi cu câteva inflexiuni ale vocii parcă redă muzical ritmul unui raliu, încheiat însă rapid). Ritmul acela devine fascinant, hipnotic. Uşor-uşor, am început să încerc să învăţ şi eu să joc, am făcut ore de tenis la un moment dat, am fost şi într-un cantonament. Eram în clasa a opta. Dar am renunţat, pentru că mi-am dat seama că nu sunt construit pentru asta. Bine, nu ştiam atunci, dar simţeam clar că ceva nu se potrivea – ulterior am înţeles că acel ceva care nu se potrivea era programul foarte fix, cel care ar fi fost necesar pentru un sportiv profesionist, pentru cineva care vrea să facă din asta carieră. Asta nu m-a atras deloc. Plăcerea jocului am avut-o însă întotdeauna. Am făcut o pauză, mulţi ani. M-am reapucat serios în 2002, cu un antrenor, pentru că simţeam nevoia să fac un sport. Nu făcusem nimic serios: puţin fotbal, puţin tenis, puţin volei pe la şcoală, baschet în liceu. A început să îmi placă atât de mult…” Cornel Ilie, pentru ProSport, rememorând începutul pasiunii sale pentru sportul alb
„Pasiunea mea pentru tenis a început din copilărie, pentru că tata juca tenis de plăcere. Lucra în Radiodifuziunea Română şi aveau terenurile lor, pe Schitu Măgureanu – Berzei – Ştirbei Vodă, unde jucau după serviciu. Mergeam după el, eram băiatul tatei şi stăteam pe-acolo. Ei jucau, beau o bere, făceau un grătar. Şi a început să îmi placă – nu neapărat jocul, ci prietenia dintre oameni. Era o atmosferă foarte frumoasă. În plus, mi-a plăcut mirosul acela de zgură, combinat cu iarba din zonă, cu mirosul mingilor – este o sumă, un aer specific. Şi cred că a fost şi sunetul acela, ritmul – când loveşti mingea, pleacă din rachetă, cade pe teren şi e tam-tam (n.r. – şi cu câteva inflexiuni ale vocii parcă redă muzical ritmul unui raliu, încheiat însă rapid). Ritmul acela devine fascinant, hipnotic. Uşor-uşor, am început să încerc să învăţ şi eu să joc, am făcut ore de tenis la un moment dat, am fost şi într-un cantonament.
Eram în clasa a opta. Dar am renunţat, pentru că mi-am dat seama că nu sunt construit pentru asta. Bine, nu ştiam atunci, dar simţeam clar că ceva nu se potrivea – ulterior am înţeles că acel ceva care nu se potrivea era programul foarte fix, cel care ar fi fost necesar pentru un sportiv profesionist, pentru cineva care vrea să facă din asta carieră. Asta nu m-a atras deloc. Plăcerea jocului am avut-o însă întotdeauna. Am făcut o pauză, mulţi ani. M-am reapucat serios în 2002, cu un antrenor, pentru că simţeam nevoia să fac un sport. Nu făcusem nimic serios: puţin fotbal, puţin tenis, puţin volei pe la şcoală, baschet în liceu. A început să îmi placă atât de mult…” Cornel Ilie, pentru ProSport, rememorând începutul pasiunii sale pentru sportul alb
„Tenisul este o lume, nu este doar un sport. Înconjurul lui poate fi făcut de orice jucător care abia se apucă de joc – lumea începe cu oricine începe să joace tenis – am văzut într-un meci demonstrativ Federer – Dimitrov, Dimitrov i-a dat racheta unui puşti care l-a lobat pe Federer – şi se termină cu o fată care se apucă de tenis. Nu cred că există doar jucători mari în tenis, ci jucători pasionaţi. Cred că niciunul de pe teren de acolo nu rezistă dacă nu are pasiune şi înconjurul lumii este făcut de oamenii ăştia cu pasiune, pentru că sunt convins că şi ei, cu fiecare meci, îşi înconjoară lumea lor. Se cunosc mai bine, se redescoperă. Altfel, dacă mă întrebi de locaţii în sine, nu cred că există locaţii bune pentru a juca sau a vedea tenis, ci doar oameni potriviţi puşi acolo pe un teren. Şi aici (n.r. – în mijlocul studioului Vunk) dacă pui un fileu, pot juca tenis şi o să se bucure de sportul ăla. Cred că este cea mai bună definiţie: tenisul nu este un sport, este o lume. O lume în care eu mă regăsesc extraordinar de tare” Cornel Ilie, o definiţie, altfel, a tenisului, pentru ProSport
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER