În aceste rânduri nu mă voi referi la ce tactici de joc trebuie să abordăm contra suedezilor, pe care jucători ar trebui să-i introducă în teren Contra, nici să-mi amintesc ce pași greșiți s-au făcut în această campanie, nici la scandările tribunelor care au adus suspendări, nimic din toate astea.
Nu-mi voi aminti nici despre cum am pierdut „sfertul” din SUA 1994, nici cum i-am învins pe nordici la ei acasă, pe Råsunda, în 1983, cu golul lui Cămătaru. Asta am făcut-o înaintea meciului de la ei, din martie. Acum voi evoca o amintire mai hazlie, din imediata apropiere a gazonului verde, că prea suntem încordați pentru acest final de preliminarii unde expresii precum „totul sau nimic” sau și mai grav „pe viață și pe moarte” răsună la tot pasul. Este legată tot de un meci cu suedezii din campania pentru Euro 1984, care cu adevărat a fost una glorioasă pentru fotbalul românesc, căci nu-mi mai amintesc când am pornit cu șansa a 4-a din 5 și în cele din urmă ne-am clasat primii. Așa a fost atunci, când partenerele noastre de grupă, Italia, Cehoslovacia și Suedia, erau cotate peste noi, nemaifiind nescesar să explic de ce, rămânându-ne să-i impresionăm cu mușchii noștri încordați doar pe ciprioți.
De altfel, chiar cu „insularii” debutasem în acele preliminarii, câștigând în fața lor la Hunedoara cu un neconvingător 3-1. Al doilea meci era tot „acasă”, dar pe fostul „23 August”, în Capitală, adversară fiindu-ne Suedia. Era în septembrie, 1982. Pentru mine erau printre ultimele momente de destrăbălare, dacă le pot spune astfel, căci la finele acelei luni urma să plec în armată. Așa că le-am savurat din plin. Locurile de pe băncile din lemn ale stadionului se populau văzând cu ochii, vremea fiind una prietenoasă. Lumea era binedispusă căci aștepta un meci de calitate, dar și destul de circumspectă, deoarece avusesem de-a face cu fotbalul suedez nu cu mult timp în urmă, doar un an, când IFK Göteborg o făcuse praf pe Dinamo, în Cupa UEFA, bătând-o mai clar decât au arătat-o scorurile (3-1 și 1-0) în ambele partide. În acel sezon, echipa suedeză chiar își adjudecase trofeul, îngenunchind în finală pe Hamburger SV, pe-atunci o mare forță a fotbalului european. Și destui dintre acei băieți urmau să se ia la trântă pe iarba noastră verde de-acasă cu tânăra echipă a lui Mircea Lucescu. Pe-atunci nu existau nici tablete, nici telefoane mobile, doar câteun răzleț radio-tranzistor de buzunar. Așa că oamenii, ca să le treacă timpul mai repede până la primul fluier al arbitrului, fie spărgeau semințe în dinți, fie își aruncau ochii pe vreun ziar sau pe programul de meci (dacă nu le transformau în cornete pentru amintitele semințe), fie căscau gura la cele ce se petreceau în jurul lor, făcându-și privirea roată, de la o peluză la alta, de la o tribună la alta. În urma unei asemenea din urmă gen de acțiune, unul din zona în care mă aflam a început să strige cu voce tare. „Băi, uitați-vă, ăla de-acolo e Björn Borg”. Ne-am întors toți privirea și într-adevăr, undeva aproape de zona mesei presei, nu foarte departe de noi, stătea singur și imperturbabil marele campion suedez al tenisului mondial privind fără verb zarea.
Prezența lui acolo era logică, pe deoparte că era căsătorit cu Mariana Simionescu și astfel România devenise a doua sa țară, frecventând-o destul de des, pe de alta, că venise ca să-și vadă la lucru conaționalii, fotbalul fiind unul dintre hobby-urile sale.
Din acel moment, un tip din zona noastră se tot străduia să-l necăjească, prin gestică sau prin vorbe, strigându-i tot felul de vulgarități în limba română, de genul: „Îți plac româncele?”, „Cum e Mariana?” și destule altele mai fără perdea. Și din când în când îi arăta trei degete de la mâna dreaptă, asta traducându-se că o să le dăm trei goluri suedezilor lui. Evident, că cel căruia i se spunea „Iceborg”, deoarece rămânea impasibil pe terenul de tenis, indiferent de momentele prin care trăcea, nu-i acorda vreo atenție continuând să privească apatic spre dreptunghiul verde. Așa că respectivul ne deranja mai mult pe noi, cei din preajma lui, cu aceste maimuțăreli. Este cunoscut, băieții lui Lucescu au jucat foarte bine și au învins lejer în acel meci cu 2-0, chiar copiii lui de la Hunedoara marcând, Andone și Klein, golurile venind destul de repede, în minutele 25 și 47. Nu mai trebuie să amintesc că la fiecare dintre ele, omul meu făcea ca trenul, arătând ostentativ pe rând spre Borg, unul și mai apoi două degete de la mâna sa dreaptă, în același timp răcnind cât îl țineau plămânii „Băăă, ce v-am tras-ooo”. După al doilea gol, un tip mai hâtru de lângă noi, care avea tâmplele albe, îi zice respectivului: „Măi, potolește-te! Dacă se supără ăsta pe noi, ne cumpără cu tot cu tribune”.
Dacă majoritatea celor din jur am râs la această glumă, în mod surprinzător gălăgiosul s-a blocat, a făcut ochii mari dispărându-i zâmbetul de față, după care s-a așezat încet pe locul lui. Din acel moment nu numai că nu a mai îndreptat vreo vorbă spre Borg, ci nici măcar nu s-a mai uitat în direcția lui. În schimb eu mă gândeam în glumă, că dacă l-aș fi putut supăra cu adevărat pe tenismen încât să-l determin să mă cumpere cu tot cu tribune, nu m-aș mai fi oprit să mă scălămbăi la el. Căci preferam să fiu… cumpărat de Borg, decât să mai rămân gratis la Ceaușescu. Și mai scăpam și de armată…
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER