Marius Stan (63 de ani) rămâne unul dintre președinții care au scris istorie în fotbalul românesc. În primul rând pentru titlul cucerit cu Oțelul Galați în 2011, o echipă mică de provincie care reușea în urmă cu nouă ani să dea marea lovitură în Liga 1.
Dar când spui Marius Stan nu te gândești doar la Oțelul, echipă pe care a condus-o între 1991 și 1998, apoi în perioada 2005-2012. Ci și la Rocar, FC Vaslui, Politehnica Iași, Petrolul. Și mintea îți fuge inevitabil la contrele dure și amuzante totodată cu Adrian Porumboiu, la cearta istorică cu MM Stoica, cu care s-a împăcat, dar și la despărțirea de Politehnica Iași după o dispută verbală aprigă cu primarul Gheorghe Nichita.
La nouă ani distanță de la acea minune reușită de echipa de la Dunăre, fostul președinte Marius Stan și-a radiografiat cariera într-un interviu eveniment acordat ProSport.
ProSport: Domnule președinte, nu vă este dor de fotbal?
Marius Stan: Fotbalul a fost și va rămâne viața mea. Mi-e greu fără fotbal. Probabil o să mor, pe la 100 de ani probabil, tot gândidu-mă sau poate chiar făcând tot fotbal. Mi-ar plăcea să fac până în ultima clipă ceea ce reprezintă pasiunea vieții mele. Mă consider unul dintre oamenii favorizați de soartă, unul dintre favoriții lui Dumnezeu prin faptul că mi-a dat posibilitatea ca în marea majoritate a vieții mele să pot ca din pasiunea vieții, fotbalul, să pot să-mi câștig și existența. Am făcut din fotbal și o meserie care cred că a lăsat urme pe acolo pe unde am fost.
Au trecut nouă ani de la acel succes istoric cu Oțelul Galați în Liga 1. Cum percepeți acea minune după atâția ani?
Într-un singur cuvânt: mândru! E o mândrie greu de exprimat în cuvinte. Ce am simțit atunci, și numai eu, este greu de descris. Bucuriile pe care un om le împărtășește cu familia într-o viață sunt multe. Dar când vezi zeci de mii de oameni pe străzi, cum a fost la Galați, când au fost cel puțin 50.000 de oameni pe faleză la decernarea trofeului, bucurându-se laolată, e ceva unic! Copii, bătrâni, femei, bărbați care nu se cunoșteau și care se luau în brațe și se bucurau fără reținere, acea bucurie pură este inegalabilă, nu poate fi descrisă de nimeni. Pentru acea bucurie mi-aș mai da ani de viață să o mai retrăiesc o dată. Oriunde, fie că e vorba de Galați, de Petrolul, de Iași, oriunde! Bucuria aceea, mai ales în orașele de provincie, iubitoare de fotbal, este inegalabilă, nu poate fi comparată cu nimic. Au mai câștigat titluri echipe din provincie, dar cu fani foarte puțini, spre exemplu Urziceniul. Dar a fost ceva ce nu poate fi comparat.
Sărbătoriți anual acel succes? Cum face Steaua spre exemplu pe 7 mai?
Din păcate, la noi lucrul acesta nu s-a întâmplat și aici politicul ăsta nenorocit a avut o influență mare. A fost poate o greșeală că m-am implicat în politică la un moment dat, când am candidat în 2012 la Primărie și am reușit să câștig mandatul de primar al orașului. Acest lucru a atras multe neplăceri personale, dar și vizavi de performanța asta. Adversarii politici au făcut tot posibilul din lume ca performanța aceea, legat de numele meu, să fie dusă în derizoriu, în uitare. Au fost postaci de serviciu extrem de vocali care au postat cu efervescență și au reușit să facă aproape uitată această performanță inegalabilă și cu certitudine irepetabilă nu doar în Galați, ci în multe alte orașe.
Ca jucător, performanța carierei a fost acel meci cu Juventus, din 1998?
Da, mă iau fiorii când îmi aduc aminte, așa de mult timp a trecut de atunci. M-am întâlnit zilele trecute cu un italian stabilit în Iași, venit cu probleme de afaceri prin Galați, prieten cu Tacconi, adversarul nostru în 1998. Aș vrea să reiau legătura cu Tacconi și cu o parte din jucătorii care mai sunt în viață și mobili ca la anul să putem organiza un eveniment care să marcheze 10 ani de la câștigarea campionatului, pentru că trebuie marcat acest eveniment, în ciuda tuturor greutăților. E greu de chemat acea generație, dar poate generații următoare, și de la Galați, și de la Juventus. Am vrea un meci omagial, pentru că toți ce care au fost implicați în acest fenomen merită cu prisosință.
Cum ați ajuns conducător la Galați?
În 1991, după un transfer la Brăila, eram deja un jucător bătrân. Retrogradaserăm după celebrele meciuri cu Juventus și m-am dus la Brăila cu care am promovat în detrimentul Oțelului în 1990. Am rezistat până în 1991 în Liga 1 și după aceea din gazon de la Brăila am devenit direct președintele clubului polisportiv CS Oțelul Galați, care avea secții de handbal fete, motociclism, șah, atletism, pe lângă cea de fotbal.
Și ați plecat de la Oțelul în 1998, după o ceartă celebră cu MM Stoica. De ce v-ați certat atunci?
A fost o poveste de orgolii. Nici nu prea îmi place să mă întorc în timp. Un lucru e cert, timpul ne face pe toți mai înțelepți. Am uitat tot ce a fost atunci. Cine a avut dreptate, cine n-a avut, Dumnezeu știe. Un lucru cert e că ne-am certat la momentul acela. Atunci când cei care finanțau clubul, Combinatul, punându-mă în fața alternativei că ori mă împact cu MM, ori îl aleg pe el dacă sunt obligați să o facă, pentru că e finul cuiva, atunci m-am ridicat, mi-am dat demisia și am plecat. Fără scandal, fără nimic. Și am plecat. Toată lumea a întrebat de ce, s-au făcut tot felul de speculații la momentul acela. Ăsta a fost motivul, pur și simplu nu am vrut să mă împac la momentul acela. Nu am vrut să mă întorc, am spus eu atunci că sunt niște probleme ireconciliabile. Dar astăzi vorbim ne-am întâlnit și la o cafea.
Cum ați ajuns să vă împăcați cu MM Stoica, după ce ani de zile ați spus că nu veți face asta?
Momentul, orgoliile, ambițiile de moment te fac să amplifici cumva dimensiunea unui conflict sau a unei divergențe de opinii cu o persoană și să-i dai o dimensiune mult mai mare decât e în fapt. Nu am vrut să vorbesc despre acel episod pentru că, în general, nu îmi place să mă întorc în timp și să vorbesc urât despre cei cu care am colaborat. Pentru că am avut momente mult mai multe frumoase ca să le întinez cu cele neplăcute, care sunt și într-o căsnicie de altfel.
Când v-ați împăcat cu el?
După penitența pe care a săvârșit-o. Știți bine că a avut niște momente nefericite în viață, am considerat că în fața vieții, în fața lui Dumnezeu și-a ispășit toate păcatele. Eu am fost cel care a sunat, ne-am văzut, am băut o cafea. A reacționat normal firesc, pentru că anii pe care îi petreci dincolo, în lumea aceea pestriță, îngrădită, te schimbă. L-am simțit schimbat, evident, dar e viața lui și nu vreau să i-o comentez eu. Îmi pare rău sincer nu doar de el, ci de toți cei care au trecut prin penitența asta, Borcea, Becali, Nețoiu și alți oameni de fotbal.
Vă amintiți de perioada Vaslui? De unde acele clinciuri nebune cu Adrian Porumboiu?
Acum, când rememorez, mă amuz, pentru că trebuie să ne amuzăm. La momentul respectiv puneam multă patimă și era firesc, pentru că tot timpul mi-am protejat echipa la care eram și nu am lăsat pe nimeni să o atace din afară. Și evident că atunci când au venit tot felul de atacuri din partea lui Adi Porumboiu, care e un nebun, un nebun frumos… A băgat o căruță de bani în fotbal și numai pentru asta merită respect. Că de multe ori i-a băgat aiurea, asta e o altă poveste. Noi am avut niște dispute incredibile. Am devenit adversarii cei mai aprigi în lupta pentru promovarea în Liga 1. Disputele cu Porumboiu au fost de scris într-o carte. Nu mi-am propus, sper nici să fiu nevoit pe dincolo (n.r. – după gratii) și să trebuiască să scriu pentru micșorarea pedepsei (râde). Doamne ferește! Dar nu mi-a fost frică niciodată și nici acum, pentru că știu ce am făcut. Au fost multe, frumoase, haioase rău de tot, dar le povestim între noi, în privat, vreau să rămână acolo, nu în spațiul public, pentru că nu e frumos.
Vorbiți acum?
Sigur, acum vorbim, avem 3-4 ani de când ne sunăm, vorbim, ne mai cerem câte un sfat. Dar e păcat că echipa asta, nu foarte iubită cum era Vasluiul, e păcat că a dispărut. Pentru că devenise o forță prin banii pe care îi injecta Prumboiu acolo. Numai când mă gândesc la salariile lui Adailton, Wesley… Păi Doamne, Dumnezeule! Dacă aveam așa salarii… nu jumătate, un sfert măcar din salariile lor, nu știu unde puteam ajunge și noi cu performanța. Când am câștigat campionatul cu Oțelul, salariul maxim era de 7.000 de euro pe lună. Nu am avut mai mari. După aceea au crescut la 10.000 imediat la unii dintre jucătorii emblematici.
Ce v-a enervat cel mai mult la Adrian Porumboiu în acea perioadă?
Era impulsiv și necontrolat în spațiul public. Avea o tactică de a te jigni în spațiul public și a-și cere scuze în privat după aceea. Și mie nu mi-a plăcut lucrul acesta. Și am dat și eu în spațiul public pe măsură, știind că avem de pierdut amândoi. Și cred că nu am rămas dator. Chiar dacă acum îmi pare rău că am marșat la jigniri sau riposte de genul acesta. Dar, repet, nu era vorba neapărat de mine, ci și de echipa pe care eu o conduceam și care trebuia protejată de toate atacurile care au venit în valuri.
Ce spuneți despre scandalurile din ultima vreme între oamenii de fotbal? Și despre limbajul folosit de Cornel Dinu la adresa unor foști colegi?
Este urât, foarte urât, lipsit de eleganță să vorbești urât despre oamenii cu care ai colaborat în trecut și de vremurile acelea. Mare dispută în presa centrală, care echipă a fost mai avantajată la acea vreme, Dinamo sau Steaua? Pe cine ajută subiectul acesta? E subiect de can-can. Am învățat în îndelungata mea experiență cu presa că dintr-o dispută mediatizată, indiferent că unul are dreptate și celălalt nu, amândoi sunt perdanți. Singurii care câștigă sunt cei din mass-media. Am văzut tot felul de oameni din fotbal, la o vârstă respectabilă, care încep să vorbească despre ce au făcut, cât de onești au fost ei și ce ticăloși au fost alții, ce nenorociri au făcut, ce blaturi, ce aranjamente cu arbitrii. Nu le face cinste niciunua dintre ei când vorbesc despre lucrurile astea. Au fost alte momente, alte vremuri, când forțat mai mult sau mai puțin unii au trebuit să facă, să facem unele compromisuri, într-o lume care așa își desfășura atunci activitatea. Și să vii acum să spui că tu ai fost ăla onestul și cinstitul și alții au fost ticăloșii, mi se pare lipsă de gentilețe, ca să fiu elegant.
Nu ați fost adeptul schimbărilor dese de antrenori, ați lucrat cu foarte puțini antrenori în carieră.
O explicație la multe întrebări de genul ”De ce tocmai eu?” vreau să cred că sunt rezultatele pe care le-am avut și caracterul meu. Acestea m-au recomandat. De ce la Rocar, la Vaslui, la Iași, la Oțelul. Dumnezeu să-i odihnească pe părinții mei, au fost oameni simpli, munceau pe macara săracii, numai eu știu ce au trăit. Nu am avut pile, nu am fost nici nepotul sau ruda unui sus pus la zilele respective, nu m-a împins nimeni de la spate. Soarta până la urmă te răsplătește dacă nu abdici de la niște principii sănătoase în viață. Iar în fotbal, un principiu sănătos de care eu m-am ținut a fost acela că dacă mor, mor pe mâna mea. Eu mi-am făcut întotdeauna strategia, după mintea și gândirea mea, iar jucătorii și antrenorii mi i-am ales după strategia pe care mi-am autoimpus-o. De aici și continuitatea. Știți că în România se schimbă antrenorii precum ciorapii. Eu, în toată cariera, am colaborat perioade lungi cu antrenorii. Aurică Țicleanu – doi ani, Vasile Simionaș – cinci ani la Galați și doi ani la Poli Iași, Petre Grigoraș și Dorinel Munteanu. Nu știu câți președinți pot să-și treacă asta în CV. Aceștia au fost într-o carieră începută în 1991. Pentru că se pune o întrebare simplă. Păi tu ești președintele care iei decizia. Când eu l-am adus pe X mi-am asumat o responsabilitate, iar când îl dau afară ce înseamnă? Că ar trebui să plec și eu, și el, nu?
Ați fost inspirat că l-ați păstrat pe Dorinel în funcție, deși a fost contestat la un moment dat de către suporteri.
Îmi aduc aminte că atunci când am refuzat să-l demit pe Dorinel Munteanu la cererea suporterilor, aceștia erau extrem de vocali și deloc ortodocși în exprimare. Au început să-mi adreseze mie și familiei invective de tot felul, de a ajuns să-mi plece soția cu copilul din tribună plângând, pentru că auziseră înjurăturile la adresa mea și a familiei. Niște ordinării! Dar am avut puterea să trec peste asta, m-am bătut, uneori și la propriu, și mi-am impus principiile. Lucru care a fost demonstrat de rezultatele ulterioare.
A fost perioada petrecută la Poli Iași cea mai frumoasă după cea de la Oțelul?
În mod cert, după Oțelul perioada de la Poli Iași a fost cea mai frumoasă din carieră. Am mai spus asta, Iașiul a reprezentat una dintre perioadele cele mai frumoase din viața mea. Am trăit într-un oraș care merită toate aprecierile, jos pălăria! Acolo mi-am pus cumva și bazele celei de-a treia căsnicii. Și care va fi ultima, cu certitudine. Acolo am reușit și performanțe, primul an am reușit să promovăm luptându-ne la promovare cu banii și cu influența și cu echipa lui Adrian Porumboiu, o echipă de forță, cu care abia promovasem eu, în anul precedent, în calitate de președinte. Iar în anul următor ne-am clasat pe locul 9 cu Ionuț Popa antrenor, o poziție mai mult decât onorabilă pentru fotbalul ieșean la momentul respectiv, într-un sistem cu 18 echipe. Un sezon care a început foarte prost, start care a dus la înlocuirea lui lui Vasile Simionaș cu Ionuț Popa, la demisia mea și apoi revenirea asupra deciziei. A fost pentru prima dată în viață când am revenit asupra unei decizii. De regulă când iau o decizie nu mă schimbă nimeni, am o încăpățânare uneori condamnabilă, dar atunci când sunt convins că fac bine, nu mă schimbă nimeni. A fost o perioadă frumoasă, și am rămas prieten cu mulți ieșeni, îmi face plăcere să mă văd cu ei. Asta înseamnă să lași o urmă a trecerii tale pe acolo.
Ce s-a întâmplat la acel meci cu Oțelul de pe teren propriu, după care ați anunțat că demisionați? Ce v-a spus primarul Gheorghe Nichita la pauză?
A fost o poveste amuzantă. Era etapa a doua din campionat, eu după etapa a treia mi-am dat demisia. Jucam cu Galațiul acasă. Când joci cu echipa unde ai crescut și de care ești legat sunt ambiții sporite. Când spune lumea că vrei să îi ajuți, astea sunt povești de adormit copiii. Normal că vrei să câștigi, din orgoliu. Îmi doream poate mai mult ca oricine să câștigăm acel joc. Spre surpriza noastră neplăcută, la pauză era 1-0 pentru Oțelul Galați. Lucru care m-a făcut, în stilul caracteristic când lucrurile nu funcționau, să cobor de la tribuna oficială unde m-am instalat abia în al doilea an la Iași. Pentru că în primul an am stat la tribuna a doua, până era să mă altoiască un cetățean cu o sticlă în cap. Și atunci mi-am mutat locul la oficială, am zis măcar să-mi păzesc spatele. Dar aici trebuia să fiu atent și în față, și în spate, să fiu mai atent decât în tribune, ca o paranteză. Și am coborât val vârtej de la oficială spre vestiare, să văd ce se întâmplă, pentru că nu îmi plăcea ce vedeam pe teren.
Dar până să ajung acolo am primit un telefon de la domnul primar Gigi Nichita, prietenul meu de altfel, care mi-a pus o întrebare care m-a deranjat. Ceva de genul: ”Mariuse, avem vreo datorie față de Dinamo și nu știu eu?” Dinamo câștigase în etapa anterioară la Galați. Conexiunea m-a înfuriat la culme. Nu am fost foarte ortodox în răspuns. Am intrat în vestiar, taifunul de rigoare pe acolo și a urmat o repriza a doua bună spre foarte bună, dar ne-am lovit de un portar pe care nu pot să-l uit niciodată, Stanciu, care a scos și dintr-un metru, și din doi metri, a scos tot și a rămas 1-0 pentru Oțelul.
Dar discuția de la pauză m-a deranjat enorm de mult, iar după meci l-am aștepat pe primar la protocol și i-am spus că atunci când echipa ajunge la zero la adevăr, eram la -3, să-și caute președinte pentru că eu am plecat, că nu accept ca cineva să facă măcar aluzii vizavi de onestitate, de cinste. Și mai ales un colaborator apropiat cum era domnia sa. În etapa viitoare am câștigat 1-0 la Pandurii, am ajuns pe zero la adevăr și am plecat de la Iași.
Și a urmat perioada frumoasă de la Oțelul, echipă cu care ați devenit campion. Care a fost meciul care v-a făcut să credeți că Oțelul poate fi campioană?
Până la meciul cu Timișoara și după el nici atunci nu-mi venea a crede. Mi se părea o performanță atât de uriașă, de incredibilă, încât nici după meciul cu Timișoara nu credeam că e adevărat. Spuneam că nu ni se poate întâmpla nouă minunea ta. Deși ne-am dorit-o de ani, ne-am dorit-o toată viața. Orice conducător își dorește măcar o dată în viață să fie ”Number One”. Am mai fost numărul 1 în clasamentele conducătorilor, dar nu cu echipa. Abia după acel meci cu Timișoara am conștientizat cu adevărat că suntem campioni.
De cine v-ați temut cel mai tare?
Cel mai tare adversar și de care mie mi-a fost cel mai tare frică a fost Vasluiul, nu Timișoara. Pentru că Timișoara știam din informații certe că va fi descalificată, că nu va lua licența, se întâmplaseră niște lucruri atunci la ei. Probleme legate de palmares, denumire, lucru care s-a și întâmplat. Mie de Vaslui mi-a fost teamă. Dar a fost o zi decisivă, în care au fost două jocuri și atunci Cel de Sus a hotărât între mine și Adrian Porumboiu. Și a zis probabil îi dăm lui Stan, că și-a dorit mai mult victoria, deși nu îmi place expresia asta a fotbaliștilor. Și cred că am meritat mai mult ca echipă, ca atitudine, ca determinare, ca onestitate față de fenomen. Am meritat acel titlu indiscutabil.
Noi am câștigat în ziua respectivă în minutul 93 la Chiajna, cu Victoria Brănești, un meci mult cântat în presă la acea vreme că a fost gol din ofsaid, dar, de fapt, a fost un pas de la adversar din greșeală, nu a fost ofsaid. Dar nu se spune că Ibeh scăpase singur cu portarul la 1-1 și arbitrul a ridicat și nici pomeneală de ofsaid. Dar eram noi în luptele alea psihlogice între echipe.
Noi am câștigat în minutul 93, iar la două ore după noi Vasluiul juca la Astra, unde toată lumea spunea că va fi pace, liniște și prietenie. Veneam spre casă, era 1-0 pentru Vaslui, nimic neașteptat, și țin minte și acum, eram pe digul dintre Galați și Brăila când aflăm bomba. Minutul 93 egalează Astra, un gol pe care Kuciak cred că îl are pe conștiință toată viața. A scăpat o gogoașă pe lângă bară, printre picioare, iar acel 1-1 coroborat cu victoria noastră a decis campionatul.
Au fost multe acuze venite înspre Oțelul atunci…
Nu am fost o echipă iubită de presa centrală, pentru că nu făceam rating, cum face Steaua. Dar a fost o echipă mai mult decât muncitoare, serioasă, onestă, dovadă că pe orice stadion mergeam eram primiți cu simpatie. Reprezentam până la urmă acel om mai necăjit care vrea să ajungă sus, în lupta cu cei mari. Și noi am reușit să ajungem chiar în vârf, să ne luptăm cu cei mari. Lucru pe care multă lume l-a apreciat, în ciuda inevitabilelor acuze care au venit. Întotdeauna când ești acolo în vârf, cineva te va acuza, nu poți să rămâi neatins, neîntinat, necondamnat. Noi prin munca noastră am ajuns numărul 1 în țara asta la fotbal. A fost mai mult decât am visat și am sperat, dar meritat sută la sută. Pot să spun cu mâna pe inimă oricând, oricui, și pe Biblie, chiar dacă nu sunt din ăla care să facă uz de mijloace de genul ăsta, am reprezentat una dintre cele mai oneste campioane. Că am fost cei mai buni sau nu, Dumnezeu știe.
Cum au fost derby-urile dintre Iași și Vaslui?
Îmi aduc aminte de atmosfera dinaintea acestor derby-uri. Noi aveam pe cineva în anturajul nostru care mai ducea dumele dincolo, nu vreau să-i dau numele. L-am ghicit, dar nu l-am scos niciodată la raport și l-am folosit tot timpul. Și prin el dădeam dume false către Vaslui. Îmi aduc aminte că în acea perioadă era Gabi Stan la ei și făceau antrenamente într-o secretizare mai ceva ca la NASA. Să nu aflăm noi tactica lor. Și se fereau de toată lumea. Și eu am transmis un mesaj prin omul nostru: ”Ia uite-i pe ăștia, se feresc de nu se poate, parcă sunt la NASA! Și ei acuma fac antrenament la Zăpodeni (n.r. – un sat din județul Vaslui”.
Nu-ți spun, acuma după ani de zile mă întâlnesc cu un jucător, fiul unui antrenor mare, celebru, antrenor în Liga 1, jucător la momentul respectiv la Vaslui (n.r. – Edi Iordănescu). Îmi spune: ”Băi, nea Marius, ce naiba i-ai făcut la patronul nostru! A apărut la Zăpodeni cu Jeepul pe mijlocul terenului. Opriți antrenamentul, spionii lui Marius Stan sunt p-aici, prin copaci!”. Și și-au atins scopul acele vorbe. Erau lupte din astea mai ascunse, încercam să ne destabilizăm unii pe alții, dar la modul vorbelor, nu au fost alte speculații.
Cu care antrenor v-ați înțeles cel mai bine, pe care îl aveți la suflet?
Vasile Simionaș rămâne un exemplu și prin longevitatea de care a dat dovadă. Urmează nu neapărat în ordine, vorbesc despre cei care au avut rezultate și care au făcut performanță în mandatul meu, Petre Grigoraș și, evident, Dorinel Munteanu. Cu care deși am colaborat doar doi ani, a obținut performanța maximă. Deci ar trebui să fie invers. Dar dacă vorbim de colaborarea interumană, cu Simi (n.r. – Simionaș) am avut cea mai bună chimie. Dar nu am avut noroc la momentul respectiv, erau echipe foarte puternice atunci.
Știu că ați avut o ofertă să mergeți președinte la Steaua. Nu vă pare rău că nu ați acceptat-o?
În viață nu trebuie să-ți pară rău de nimic. Da, când a preluat Gigi Becali echipa a fost o discuție pe care am avut-o cu Gigi, cu Viorel Păunescu și cu Victor Pițurcă. A fost discuția ca eu, în momentul în care se finalizează documentele, să vin în conducerea Stelei. Din păcate sau din fericire, nu știu, după cum s-au desfășurat ulterior lucrurile, nu am mai ajuns.
Credeți că ați fi reușit să colaborați cu Becali?
Nu cred că mă simțeam bine acolo sub conducerea lui Gigi Becali. Nu mă văd niciodată. E greu de ținut în frâu Gigi Becali și lucrurile astea dăunează performanței până la urmă. Ați văzut ce se întâmplă. La banii pe care îi iau… Practic, Gigi Becali, cu banii pe care i-a injectat la Steaua și nu numai, a ținut în viață întreg campionatul. Îmi aduc aminte de noi, Oțelul Galați. Păi fără milionul și jumătate pe Szekely, cred că eram în faliment. În acea perioadă, eu, personal, am pus garanție și casa mea, și casa fiicei mele pentru un credit la bancă de un 1,2 milioane de euro. Pe lângă garantarea cu drepturile TV mai trebuia o garanție suplimentară. Am pus gaj casele pentru a obține un credit de 1,2 milioane, datoriile la ANAF. Altfel, pierdeam licența. Acei bani de la Gigi, deși nu mai știu când au venit, înainte sau după, au venit ca o mană cerească pentru noi.
Vă vedeți președinte la Liga Profesionistă în viitor?
Niciodată! Acolo jocurile sunt făcute dinainte, politic, stați liniștiți! Va fi cine trebuie. Eu, în politică am intrat dintr-un orgoliu, am crezut că de pe poziția de primar întorc lumea pe dos și schimb lumea. Pe naiba. Politica asta e dată naibii. Înțeleg că sunt candidați serioși.
Pe Răzvan Burleanu cum îl vedeți în fruntea FRF?
Am stat de vreo două ori de vorbă cu el personal, cu tatăl lui cred că am vorbit de mai multe ori, când eram jucător. Refuz să mă hazardez în a face aprecieri. E de discutat. Ca orice conducător sau act de conducere, e discutabil tot ceea ce se face. Evident că sunt și alte păreri. Dar a avea alte păreri nu înseamnă că ei sunt niște ticăloși și noi suntem cei mai buni. E o chestie de analiză mult mai profundă.
Ce este mai greu, să câștigi un titlu cu o echipă precum Oțelul sau să conduci un oraș ca Galațiul?
Diferite total! Se spune de multe ori că lumea asta din fotbal e atât de ticăloasă, de pervertită, de necinstită, dar nu există nicio comparație! Eu pot să spun ca unul care a trecut prin ambele lumi. Putem vorbi încă de la vremurile răposaților Ion Alexandrescu, Jean Pădureanu, Vasile Ianul și alții care nu mai sunt printre noi. Păi ei au fost îngerași pe lângă ce există în lumea politică. Unde cuvântul e doar vorbit, dar niciodată nu se țin de el, indiferent de cine vorbim, la ce nivel vorbim. Și dacă e să facem comparație, e mai mult decât evident că a obține un mandat la Primărie e mult mai ușor decât să câștigi un titlu cu Oțelul Galați. Fără dar și poate.
Cea mai mare dezamăgire a carierei de conducător?
Cea mai mare dezamăgire pentru mine a fost evident desființarea Oțelului, ducerea la faliment de niște ticăloși, pe care și dincolo de mormânt, unde sunt unii, îi blestem! Și o spun fără niciun fel de reținere. Chiar dacă mulți o să mă acuze, pentru că se spune că ”de morți numai de bine”. Nu! De morți numai de bine când fac bine și lasă bine în urma lor. Când sunt ticăloși, să moară ca niște ticăloși și să stea ca niște ticăloși acolo! A fost una dintre cele mai mari dezamăgiri, coroborat cu faptul că, paradoxal, vina mi se pune mie în cârcă. De către mulți neaveniți, pentru că propaganda asta politicianistă funcționează foarte tare și la noi la Galați.
Cum vedeți reluarea Ligii 1? Părerile sunt împărțite.
E așa o nebuloasă în jurul nostru… E o situație specială. M-am uitat și eu la meciurile din Bundesliga. Fără spectatori nu are niciun haz fotbalul. Mă plictisește, nu auzi freamătul tribunelor, scandările, parcă e ceva contrafăcut, fals. Nu funcționează. Dar la vremuri speciale e greu să dai sfaturi. Să te pui în situația lui Burleanu și să spui că trebuie să fac asta sau asta. Evident că din toate părțile trebuie făcute niște compromisuri. Până unde îți este permis, pentru că este vorba de Liga 1 și despre interese comerciale, vezi drepturile TV care înseamnă viață pentru multe cluburi. Și atunci cel mai ușor este să comentezi de pe margine, să spui uite ticălosul ăla ce face, uite ăla ce face. Dar eu, unul, nu cred nici în gravitatea asta a situației în care ne aflăm. Se moare și de COVID, este adevărat, nu vreau să fiu acuzat de cinism, dar cred că se exagerează puțin. Mai ales dacă ne uităm pe statistica OMS și vedem că nu sunt mai multe decese comparativ cu anul trecut la vremea respectivă. Dar e greu de luat decizii plecând de la președinte, premier și ajungând la șef de LPF sau federație.
Pe cine vedeți favorită la titlu?
Prin prisma clasamentului și la ceea ce a arătat până acum, CFR Cluj este favorită la titlu, indiscutabil. Evident, FCSB și Craiova au șansele lor, dar CFR este favorită prin punctele avans pe care le are, dar și prin Dan Petrescu. Trebuie să recunoaștem, chiar dacă e antipatic el așa ca prezență pe margine, cu declarațiile dinainte și după, dar este eficient! Și în fotbal asta contează cel mai mult. Nu să fii simpatic și frumos, ci să fii eficient. Iar de promovat, sper ca Petrolul Ploiești să promoveze în Liga 1.
Câștigă Poli Iași Cupa României?
La nivelul acesta, în semifinale, unde disputa se dă între patru echipe, toate au șanse egale pentru că această competiție are un specific aparte. Îmi doresc din suflet ca Poli Iași să cucerească Cupa României, ar fi o performanță memorabilă pentru Iași. Și am întregi și noi o vitrină cu trofee în Moldova. După titlul și Supercupa cucerite de Oțelul Galați, dacă ar lua și Iașiul Cupa României ar însemna ca toate cele trei trofee să vină în Moldova, chiar dacă nu cu aceeași echipă. Iar Mircea Rednic este un antrenor pe care scrie performanță.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER