Mândria este un păcat aflat într-un proces ireconciliabil cu morala creștină, cu inima curată ca după spovedanie. Admit că, în trecut, m-a locuit patima mândriei de multe ori ca suporter al „tricolorilor”. Nu doar generația lui Hagi, ci și precedentele mi-au alimentat această insidioasă trufie.
E drept, până când naționala a intrat sub patrafirul „părintelui” Mirel, repatriat din pelerinajele lui arabe. Un soi de „Lawrence al Arabiei” echipat în trening, personajul enigmatic pe care îl descopeream – din traducerile lui Mircea Eliade – la nodul pubertății cu adolescența timpurie.
Când duhul profanului Mirel s-a pogorât – în chip inexplicabil, aproape „biblic” – în tronul ocupat solomonic, în urmă cu decenii, de un Teofil Morariu ori un Ștefan Kovacs, am priceput că „Țara Făgăduinței” se va închide pentru noi.
Atunci, am început să deprind tainele smereniei într-ale fotbalului, ca lecție primară a umilinței. Și tot atunci – prin contrapunere cu mândria de odinioară – am început să descifrez „alfabetul” rușinii de a fi român, în fotbal. De la un meci la altul: 0-4 cu Norvegia, 1-2 contra Islandei (inclusiv ratarea CE-ului pe care ne-am străduit să-l organizăm), faimoasele 1-1 cu Irlanda de Nord și lista va continua, dacă i se va permite.
Dacă educațional, printr-un banditism balcanic, poți obține BAC-ul sau licența de antrenorat „pe sub mână”, cu un pachet de Kent sau cu dolarii făcuți sul, la examenele de fotbal susținute, într-un „limbaj” practic, în Europa, nu mai treci nici patru clase. Acolo fițuicile se decolorează, scrisul purtătorului ilegal de peniță se dezlânează. Totul se stinge într-o promiscuă propagandă „luminată” ca într-un ritual păgân de incantațiile „Ne-a furat arbitrul!”, „Am fi putut câștiga”, „Am jucat ofensiv, dar n-am avut noroc”.
Îndrăzneam să privesc spre Orient, către (din ce în ce mai) îndepărtatul Qatar, printr-un editorial înaintea meciurilor cu Macedonia de Nord și Germania. Acolo erau necunoscutele, cel puțin pentru mine! (CITEȘTE AICI!) Armenia era, în schimb, o ecuație simplă. Cu date certe. Era un +3 în dreptul punctelor. Aritmetică de clasă pregătitoare. Numai că matematica (ne)pregătitoare te pedepsește. Te încurci printre scăderi și adunări.
După două rezultate mistificate – un 3-2 cu Macedonia de Nord, care ar fi putut fi oricând un 3-6 sau un 0-1 cu Germania căreia i-am fi putut înscrie un gol, dar și să primim alte 7-8 – am dat testul cu Armenia. Și ne-a „prins” copiind o echipă care niciodată, în istorie, nu cutezase să ne scadă vreun punct la „teză”.
Rădoi e ca un nebun pe o tablă de șah. Are pionii (Keșeru, Toșca sau Chiricheș) scăpați de sub control, turele (în speță Niță) cedează sub grindina de atacuri adverse, mânjii de la U21 sunt departe de a fi cai, „Regina” norocului – Fortuna – l-a părăsit (fiindcă nu-i iubește pe cei slabi), iar „Regele” Burleanu e ultimul care mai crede-ntr-un… nebun.
Dar suntem prea mici pentru calcule mari, iar tabla de șah a fotbalului european ne strânge dureros, ca o rană sângerândă. În tot acest timp, părintele Mirel mai are doar o ultimă cale de a găsi mântuirea în drumul lui spre Infernul fotbalului: demisia! Și prin aceasta, și eu, și noi – suporterii – ne-am mântui de rușinea de a fi români, în fotbal!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER