A sunat straniu informația primită cu câteva zile in urmă: „Bănel Nicoliță a plecat din țară!”. Se mai întâmplă, zic. Dar cel care mi-a spus-o, a continuat: „În momentul ăsta e la granița Mexic – SUA. Așteaptă clipa să treacă dincolo”. Nu poate să fie adevărat! Am lăsat lucrurile așa, un timp, pentru că totul părea dintr-un film. Iscoditor din cauza meseriei am zis că trebuie să-l sun. Să nu-mi stea pe creier informația neverificată. Îl avea închis. Cum e și azi.
Ceva întărâta să merg mai departe. Am încercat la Florentin Petre. Era cel mai apropiat din zonă. Antrenorul Daciei Unirea Brăila. Bănel are echipa din Făurei. Răspunsul lui Petre: „Știu doar că el nu se mai ocupă de câteva luni. Din ce am auzit, fratele lui e acum acolo”. Cu cine a jucat Făurei ultima etapă? Chițcani. Răspunsul lor: „Nu știm nimic de Bănel Nicoliță. N-a fost la meci. Fratele lui are echipa acum”. La primăria din Făurei, răspunsul a fost și mai direct: „Nu mai e la echipa. Acum, aici se ocupă Stelică. Fratele lui Bănel. E și vârful nostru de atac. Din câte știu, Bănel a plecat din țară”, a explicat primarul.
Până să-l găsesc pe Bănel (36 de ani) și să-mi spună că e bine-mersi, s-a derulat în minte povestea incredibilă de viața a unui copil rom. Și mai apoi, parcursul fotbalistului pe care l-am admirat, indiferent pe unde a jucat. L-am imaginat pentru câteva clipe pe brânci, pe burtă, așteptând călăuza să-l treacă granița spre tărâmul făgăduinței lui. Ce l-ar fi putut împinge să ajungă aici?
Plămânii lui Nicoliță au obosit. Sportul salvează vieți. Dar dacă nu te antrenezi, nimeni nu-ți garantează că succesul rămâne. Și după o viață în sport, nu mai e de ajuns să antrenezi doar suflul. Notorietetatea și faima prost gestionate te pot pune la pământ. Are nevoie Bănel de ajutorul Uefantastic? Unde sunt azi fostii lui colegi? A cerut sprijin? L-a respins cineva? Sau el a refuzat lupta tocmai acum, așa cum n-a făcut-o când era adolescent? Așa cum n-a făcut-o când povestea că a muncit cu ziua de la 7 ani.
Mi-aduc aminte două povești impresionante cu Bănel. A rememorat: „Aveam șapte ani și voiam să mă duc la școală. Mama mi-a zis să mai stau un an acasă. N-am ascultat-o! Mi-am luat un pix, un caiet, le-am pus într-o pungă de un leu și am plecat. Aveam pantalonii rupți și-mi era rusine. Pantofii mi-i lustruisem cu funinginea de pe plita sobei. N-aveam cremă pentru ei. Dar doamna învațătoare m-a luat de mână, mi-a dat curaj și m-a pus într-o bancă. M-am simțit atât de bine! Când am ajuns acasă, părinților mei nu le-a venit să creadă că am fost la școală”.
(Decebal Rădulescu)
Avea nevoie de ajutor atunci. De un om care să-i înțeleagă nevoile. Să nu-l dea de o parte pentru că e rom. Aceleași sentimente, trăiri, le-am regăsit deseori în discursurile unui sociolog care-mi place: Gelu Duminică. Rom și el. Povestește: „Și m-a chemat doamna directoare. «Gelu, ce etnie ești tu? Zi-i, te rog, doamnei!». Mă speriasem. Sunt rom, doamnă! Și doamna directoare a continuat: «Vedeți, e țigan! Dar mi-aș dori din toată inima ca fiica mea să fie prietenă cu unul ca el». Abia atunci înțelesesem că fata femeii iși făcuse prieten unul de al meu și dânsa venise să reclame la conducerea școlii că nu e posibil așa ceva. Vă dați seama cât de bine m-am simțit după ce spuse doamna directoare?”.
Și Bănel, si Gelu Duminică au zis același lucru: „Vă dați seama cât de bine m-am simțit?”. Și la unul, și la celălalt a fost nevoie de o scânteie. Dar mai ales de niște oameni care să le înțeleagă nevoile și traiul greu. Scânteia a venit dintr-un comportament demn și corect al unor dascăli sau antrenori cu care s-au întâlnit de la început. Pentru că Nicoliță a fost smuls și salvat din cartierul sărac al Făureiului, de sport. De fotbal. De oamenii care i-au fost în preajmă la timpul potrivit. De antrenorul pe care l-a avut la 9 ani și care i-a cerut două poze pentru legitimația de fotbalist. Pentru că n-avea bani, Bănel l-a mințit. I-a spus că a uitat să aducă fotografiile. Profesorul s-a prins și l-a ajutat.
După învățătoarea care l-a primit frumos în clasa întâi, asta a fost a doua zală din lanțul binelui al vieții lui. A fost salvat apoi de talentul și de bunul simț fără margini pe care le are. Mihai Stoica a mizat și a câștigat. Pariase pe un copil speriat, despre care se credea că nu va reuși în lumea celor care l-au stigmatizat. Pentru că toți din fotbal, nu trebuie să ascundem, aveau pe buze cuvintele astea: „Ce bun e țiganul ăsta pe care l-a luat Steaua!”. Romul din colbul Brăilei a devenit un simbol pentru nația lui. Și nu numai. Un exemplu că se poate și că lumea în care trăim nu se împarte în albi și negri. În țigani și români. Că indiferent de ce culoare are pielea ta, important e caracterul și importantă e voința de a face lucruri mărețe.
Dar ce l-a împins pe Bănel să cheltuiască o mică avere pentru o despărțire atât de abruptă de o viață și o carieră frumoasă până la 36 de ani? (între 12 și 16 mii de dolari ar costa o călăuză care garantează că te trece fraudulos din Mexic în SUA). Sunt oameni care spun că are probleme mari cu banii în ultima vreme. A plecat s-o ia de la capăt? L-a ruinat pe fostul internațional propria-i glorie? Poate fi un caz? Uneori, sportivii de performanță nu sunt pregătiți să se întoarcă în lumea reală. Sau când o fac, riscă să piardă tot din varii motive. Sau poate fi și un semn că, dupa 25 de ani de copilărie, adolescență și tinerețe pierduți în sportul de mare performanță, ai nevoie să înțelegi viața în felul tău, nu la modul ideal, așa cum și-au imaginat-o suporterii de pe stadioane.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER