Cât de mare este, de fapt, Mircea Lucescu? Este cel mai mare antrenor român din istorie? Aceeași întrebare, dintr-o altă perspectivă. Nea Mircea sau „Il Luce” devenise, de ceva timp, Lucescu senior, după rezultatele excelente ale lui Răzvan.
Plecarea de la Șahtar, unde a folosit cu măiestrie fondurile miliardarului Rinat Ahmetov pentru a transforma campionatul Ucrainei în propria jucărie, a fost urmată de ani în care s-a adunat multă incertitudine cu privire la ce mai poate, cu adevărat, el.
La Zenit lucrurile nu s-au legat așa cum și-a dorit. Rusia a fost aspră cu românul și despărțirea a fost inevitabilă. A fost, practic, locul în care nu se poate spune că a lăsat ceva special în urma lui.
A urmat naționala Turciei. A schimbat o generație întreagă, și-a atras numeroase critici și apoi, din munca lui, s-au înfruptat alții. Privind întregul și nu doar rezultatele, mandatul lui Lucescu a fost unul plin de curaj, într-un moment în care nimeni nu avea curajul să ia decizii radicale. Pentru unii a fost un semi-eșec, dar realitatea ulterioară a arătat calitatea modului în care el a gestionat lucrurile.
„Este depășit”, au spus unii. „E prea bătrân”, au șoptit alții. Adevărul era cu totul altul. Nu era nici depășit și nici prea bătrân. Avea nevoie doar de un context în care tot ce înseamnă ființa lui să își expună valoarea.
Și, în plină pandemie, undeva prin vara lui 2020, informația a căzut ca un trăsnet: Mircea Lucescu a semnat cu Dinamo Kiev. Un alt miliardar, Igor Surkis, voia să transforme coșmarul de peste un deceniu într-un vis frumos. Și-a trecut peste orgoliu și a apelat tocmai la cel care îi pulverizase faima clubului. Pentru că întotdeauna l-a respectat, deși, sunt convins, de multe ori l-a urât. Pentru că era imposibil de învins. Pentru că spunea lucrurilor pe nume. Surkis l-a iertat pe Lucescu pentru că avea nevoie de el.
Fanii lui Dinamo Kiev, însă, nu au făcut-o. Pentru ei, românul a fost, este și va fi, probabil, pentru totdeauna, marele dușman. Atunci, imediat după ce a semnat, Lucescu a fost la un pas să renunțe. Ce mai avea de demonstrat? Pentru ce să poarte un război, cu ultrașii, care părea din start pierdut? În plus, Șahtar era mare favorită să defileze din nou în campionat. Cine ar fi rămas la Kiev știind că totul s-ar putea transforma într-un dezastru care să îngroape o carieră strălucită?
El a rămas. La 74 de ani, avea nevoie, ca un armăsar din basme, de o mână de jăratec. Iar această provocare a venit la momentul ideal. A urmat un an incredibil. Hainele zdrențuite în care apărea Dinamo Kiev s-au transformat rapid într-o armură strălucitoare. A ignorat jignirile monstruoase ale suporterilor.
A dat credit fotbaliștilor tineri, ucraineni. Dinamo Kiev îi părea, cu siguranță, de multe ori, foarte asemnător cu dragul lui Dinamo București. Cu fiecare antrenament efectuat, cu fiecare lecție tactică predată, jucătorii săi au prins din ce în ce mai multă încredere în el. Și au început să își depășească și ei condiția. Au adunat victorii. Au strâns puncte. Și au devenit campioni.
El i-a făcut campioni. Nimeni, în Ucraina, nu ar fi crezut că formația lui Surkis poate fi transformată într-un asemenea mod. Nimeni nu s-ar fi așteptat ca hegemonia lui Șahtar să fie oprită atât de brutal. Ahmetov l-a sunat pe patronul rivalei și l-a felicitat. A făcut-o pentru că acolo era el. Cel care a descoperit fotbaliști. Cel care a (re)dat identitate unor cluburi. Cel care a câștigat trofee. Mircea Lucescu. Sau cel mai mare antrenor român din istorie. Același lucru, din două perspective.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER