Grija aproape maternă a Federației Române de Fotbal de a-i școlariza pe antrenorii din L1 și L2 nu este doar salutară, ci și un imperativ categoric – de ordin kantian – din partea UEFA. Până la urmă, patalamalele obținute „la seral” sau „f.f.” pe la Chișinău, prin nu-mai-știe-nimeni ce cătun din azuriul sud al Franței sau printre podgoriile din Veneto, într-o cramă din Valdobbiadene, te califică să ocupi un loc doar în loja stadioanelor, la zona „VIP”, nicidecum pe băncile tehnice.
Pentru a fi pe o bancă tehnică, este – cel puțin de bun simț, dacă nu legitim – să fi tocit înainte și băncile școlii de antrenori. Să deprinzi abecedarul fotbalului „la costum”, să studiezi limbajul crampoanelor, anatomia mingii, geometria careurilor sau fizica tribunelor.
Etica fotbalului le impune antrenorilor actuali să abandoneze diletantismul din suburbia acestui sport, să-și adâncească studiile, să fie vizionari. Altfel, amprenta pantofilor lor – Testoni sau Manhattan Richelieu – nu se va imprima niciodată pe marginea gazoanelor de legendă. Se vor scufunda prin mocirlele ligilor inferioare ori, vremelnic, prin Liga I. Fără să-i cuprindă, vreodată, statisticile istoriei.
Dar nu vreau să discutăm despre manualele pe care orice antrenor ar trebui să le buchisească pentru a obține Licența A sau Licența PRO. Sunt manualele de la clasele premergătoare ale fotbalului – în care educația i-ar purta din lumea liniilor oblice și a bastonașelor până la cercetări aprofundate. Însă, înainte de acestea, aș aduce în discuție necesitatea obținerii „Licenței B”, ca piatră de temelie a antrenoratului. B de la bunul simț. Este „licența” fără de care n-ar trebui să te poți înscrie nici măcar în „clasa premergătoare” ca și cursant al Școlii de antrenori. Este, în definitiv, mărturia educației celor „7 ani de acasă”.
În primele două ligi din România, majoritatea antrenorilor n-au această „Licență B”. A Bunului simț. Dar au un tipar după care pot fi recunoscuți. Am să vă provoc acum la un joc. Pe cine recunoașteți în următoarele „portrete” de antrenori?
• Antrenorul peluzar. E mitocan, miștocar (umor ieftin, categoric!), vocal, nu se leapădă de trening nici la dușul din vestiar. Are dieta bazată pe semințe și își motivează jucătorii cu versuri din repertoriul tribal al „Trending România”. Este când culant cu presa, când ciolănos în răspunsuri.
• Antrenorul „Mister”. Se legitimează prin CV-ul himeric de fotbalist, înregimentat prin loturi obscure din campionate exotice sau cvasi-competiții din umbra unor ligi mai cunoscute. Poartă ținute casual, îmbibate în apă de toaletă contrafăcută, are discurs semidoct, structurat pe 10-15 neologisme. El „verticalizează” permanent, iar retorica lui este adiacentă noțiunilor pe care le-a împrumutat din psihologie.
• Antrenorul autodidact. A preluat mai multe citate de largă circulație pe rețele sociale, le-a memorat și le reproduce printr-o expunere alambicată. Respinge orice teorie. Le are (de fapt, nu le are) pe ale lui! El este insolent în dialogurile cu presa, pe măsura (ne)cunoștințelor lui teoretice. Este abrupt când interlocutorul nu achiesează la alegațiile lui. Atunci se dezbracă de citate și își tonalizează, gângav, iritarea.
• Antrenorul isteric. Urlă contondent, ca din portavoce, încă dinainte ca echipele să pășească pe gazon. Peluzele amuțesc sub ploaia decibelilor pe care o revarsă de la granița terenului. Meciul reprezintă pentru el doar un preludiu de 90 de minute. Își încheie ”numărul” la conferința post-meci și erupe ca un vulcan! Acuză arbitrajul, denunță finanțatorul echipei, crucifică presa. Toți sunt împotriva lui! Chiar și proprii jucători!
• Antrenorul-analist. El are contract, fără obiective, cu un post de televiziune. Antrenează exclusiv la TV. Are cămăși apretate, stilouri Montblanc Meisterstück cu care trasează convulsiv cerculețe sau săgeți și invocă cu emfază dialecticiană ”fotbalul modern”. Decodificarea strategiilor se rezumă însă la citirea foilor de joc.
Toate aceste tipologii de antrenor au minimum alte două, trei puncte comune lesne de identificat.
1. Fiecare dintre aceștia are o infatuare guardiolică sau chiar mourinhică. Ronald Koeman sau Thomas Tuchel s-ar simți stingheri în preajma lor. 2. Ei nu-și asumă nicio culpă. Dacă o fac, e numai de fațadă și doar pentru a putea fi compătimiți. 3. Iertare! Era să omit, totuși, ce era mai important. Îi caracterizează lipsa Licenței B, a Bunului simț, fără de care nu ai niciun argument în fața „Zeului fotbal”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER