Sunt primele cuvinte pe care le așez de joi (20 mai) încoace. Atunci s-a stins o Lumină din sufletul meu. Nu un Zeu al teatrului și cinematografiei din România. Nu Othello, nu Antoniu, nu Alioșa Karamazov, nu Pierre Vaillant, nu Vulpașin, nu Osman Pașa. Acestea sunt doar roluri. Sunt numai daltele luminoase cu care și-a șlefuit statuia pentru veșnicie. Da, la el mă refer, la neomenescul Ion Dichiseanu, la una dintre lumânările culturii din România. Care va continua să ardă, vie, atâta vreme cât nu vom înceta să avem o cultură. Fie ea și firavă, croită din ceara trecutului.
Pentru mine este o Lumină din sufletul meu. Este omul care își mărturisea iubirea față de mine prin apelativul ”băiatul meu”. Mă adoptase în nopțile lungi dintre noi, când discutam despre Horia Lovinescu, George Calboreanu, despre Maria Tănase, Alexandru Paleologu, despre Grigore Vasiliu ”Birlic” ori George Vraca.
Fiecare dintre aceștia îi erau repere ale existenței. Alături de ”mămica” lui, Agapia, și ”tăticul” lui, Ștefan. Îi numea mângâietor prin diminutive, ca într-o declarație târzie de dragoste. Erau Dumnezeii lui profani. Dar avea și Dumnezeul lui ceresc de care nu se dezicea niciodată: ”Pe mine, Dumnezeu nu m-a părăsit nicio clipă”, îmi repeta în nenumăratele noastre confidențe.
Și am avut confidențe aproape duhovnicești. Niciuna dintre acestea nu era absentă de decență. Dincolo de fiică, nepoată, soție, iubea această decență (nemaiîntâlnită azi), cuvântul (ca promisiune), teatrul, filmul și, nu în ultimul rând, îl iubea pe Dumnezeu!
Și mai iubea ceva: Rapidul!
Am să insist azi asupra acestei manifestări a iubirii fiindcă scriu acum, aici, pentru PROSPORT.
Pentru el, Rapidul nu era doar o echipă de fotbal. Era însăși un capitol din existența lui. O oglindă a suferinței, a bucuriilor trecătoare, a sensului. Era născut rapidist.
Dacă ar citi acum aceste rânduri, ar spune, desigur, ”Nu merit eu! Șterge tot și scrie: sunt simplu, rapidist! Copil născut la marginea șinelor de tren din Adjud și prin sângele căruia curge sânge vișiniu”. Destinul a făcut ca el, dar și eu să ne naștem la interval de 44 de ani la doar două blocuri distanță. Pe aceeași stradă dintr-un orășel de provincie. Pe manșeta șinelor de tren.
Cu numai câteva zile înainte să adoarmă, l-am anunțat, la telefon, că Rapidul promovase în Liga 1. El era într-un colț de Terapie Intensivă, unde nu avea vreun radio sau televizor. Primea fiecare veste despre Rapid ca pe o binecuvântare. I-am făgăduit atunci că se va însănătoși și vom fi prezenți la inaugurarea noului stadion din Giulești. Alături de nepoțica lui, Anastasia, căruia îi lăsase moștenire imnul Rapidului – ”Suntem peste tot acasă!” Nu m-am ținut de promisiune…
Păstra legătura cu Tache Macri, o legendă vișinie, fost căpitan în Giulești între 1950 și 1965. Stabilit de mulți ani la Paris, Tache l-a sunat până în ultima clipă. Se interesa ”Cum mai este Ion?”, ”Când vine Ion la Paris?” Întreba – ca o sumbră premoniție – aproape zilnic.
El însă, în ATI-ul din Floreasca, nu visa la Paris (acolo unde își petrecuse multă vreme), ci visa să se întoarcă în tribună la primul meci al echipei în L1 după ”exilul” prin ligile inferioare. Era visul lui să asculte iarăși galeria! Acea muzică a ultrașilor care te înalță!
Acea muzică însă avea să se înalțe ca o rugăciune către Cer a doua zi după adormirea lui. În foaierul Teatrului Nottara, unde pășise pe scenă aproape patru decenii, a fost depus vineri.
Și, în acea seară, galeria Rapidului a ținut să respecte ultima dorință a maestrului și să-și cânte ”muzica” – asemenea unui sfâșietor ”adio” – la catafalcul lui. Discret, în tăcere, într-un tulburător gest funerar.
Alături de omagiul galeriei, liderul acesteia, Liviu Ungurean (cunoscut, mai degrabă, ca ”Bocciu”) a lăsat pe cruce un fular. Nu orice fular. Ci unul pe care scria față/verso: ”Născut rapidist/Iubire veșnică”. Ce mesaj mai cutremurător și mai grăitor ar fi putut exista?! Istoria fularului am aflat-o ulterior. Liviu Ungurean îl păstra ca pe o comoară în casă de mulți, mulți ani. Și a găsit de cuviință, acum, să-l așeze, drept omagiu, la crucea maestrului care iubea Rapidul.
Între timp, sâmbătă, fularul a fost depus în cripta de la Bellu. Ca un simbol al unei despărțiri temporare, dar și al legăturii eterne între Pământ și Cer. Ca simbol al unei iubiri umane pe care Dumnezeu o primește în grădina lui. Așa cum îl primește, cu onoruri, pe Zeul dintr-un Panteon pământean, Ion Dichiseanu. Un Zeu născut rapidist, la marginea șinelor de tren dintr-un orășel de provincie al anului 1933.
P.S. Acest editorial este doar o filă dintr-un roman pe care l-aș putea scrie despre această Lumină, stinsă într-o zi de 20 mai.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER