Se spune că suntem suma întâlnirilor importante pe care le avem în viață. Întâlnirea cu părinții, cu școala, cu dascălii, cu colegii. Ne formăm, ne modelăm. Vin apoi întâlnirile cu oamenii esențiali pentru viața profesională, cu cei de la care avem ce învăța, cu iubirile noastre. Fiecare astfel de intâlnire, dacă știm să le alegem pe cele care contează, dacă știm să nu pierdem vremea cu cele dăunătoare sau inutile, ar trebui să ne îmbogățească.
#Șieusunt… „Grande”, „Mister”, „Pancone”, „Radu” și „Stelică”
Așa am simțit în ultimele două săptămâni, când s-au aliniat astrele și am avut parte de câteva astfel de întâlniri. Cu unii dintre idolii mei. Cu oameni care mi-au marcat copilăria, adolescența, tinerețea. Oameni care mi-au provocat și mi-au format trăiri, atitudini, sentimente. De ce nu, comportamente. Fără să știe toate astea. Pentru că întâlnirile noastre precedente fuseseră de la distanță, pe stadioane sau doar la televizor. Cu ei pe teren, cu mine spectactor.
Am filmat recent împreună cu Ilie Dumitrescu, Gică Craioveanu, Florin Răducioiu, Daniel Pancu și Bogdan Stelea. Timp de două ore am experimentat un exercițiu ciudat: am dat mâna cu propriile vise. Am deschis latul la fel ca Ilie la golul doi cu Argentina. Am „băgat” exterior în vinclu, ca „Grande” pe Camp Nou. Am scos limba după al doilea gol cu Columbia, ca „Radu”. Am tras cu sete să rup plasa la Copenhaga, ca Pancone. Și am „scos” imposibile, ca Stelică.
Am tras aer în piept, le-am ascultat poveștile, cu imaginile de-atunci în minte, am râs de caterincile lui ”Grande”, ne-am amintit și de Suedia, și de Croația, și de Copenhaga, și de Slovenia, dar și de marile bucurii, de marile momente ale vieții lor de mari fotbaliști, ale vieții mele de mare suporter.
„Cât timp a trecut!” – îmi spune deoparte „Radu”, cel cu care vorbesc acum prima dată, și-mi dau seama că suntem aproape de aceeași vârstă. „Acum 31 de ani te pregăteai de Mondial, semnai cu Bari” – îi spun, nu pentru că nu am ști amândoi treaba asta, dar parcă pentru a realiza că le-am trăit pe toate astea împreună. Dacă ar fi știut, mi-ar fi răspuns cu vorba lui sacadată, precum alergarea în drumul lui spre gol: „Acum 31 de ani te pregăteai de facultate, semnai cu meseria asta minunată!”.
Peste câteva zile mă întâlnesc cu Mircea Lucescu, la Special. Îmi amintesc un moment din urmă cu mai bine de 20 de ani. Târziu în noapte, îl văd plecând de la Procesul Etapei, era pe la Teatrul Național. Rezist cu greu tentației de a-l ajunge din urmă și de a-i strânge mâna. Nu îndrăznesc.
Acum, întârzie din cauza traficului. Dar și când ajunge… Emană o forță și o vitalitate incredibile. Mi-e greu să-mi dau seama cum putea fi acum 30 – 40 de ani, când s-a apucat de antrenorat. Se întoarce din când în când la marele lui „of”: „M-au dat afară după 4-0 cu Austria! Câte energii pozitive aveam în acea echipă națională!”
Îl sfătuiește pe Șumudică să ia decizii separând rațiunea de sentimente. Ne povestește cum o seară în preajma lui Enzo Bearzot a însemnat enorm pentru el. Și ca să arate cât de mult, îndreaptă mâna spre inimă.
„Voi știți cât de mult scriu eu? Scriu enorm. Pentru că orice discuție pe care o am cu fiecare jucător al meu este rezultatul a ore de muncă și de scris. Doar n-o să citesc din foi ce-i spun jucătorului, dar îmi notez totul ca să-mi fie mai clar în minte ce am să-i spun. Și nu numai despre fotbal”. Spre final, spune o poveste din vestiarul lui Dinamo Kiev. Concluzia? „Un zâmbet e cel mai frumos cadou pe care îl poți face celuilalt”. Mă simt ca nepoțelul vrăjit de istorioarele și povețele meșteșugite ale bunicului. Când pleacă, întind mâna și dau de ele, de visele mele.
În cele din urmă, am parte și de întâlnirea cu viitorul. Fără vise trecute, doar mari speranțe. Ianis Hagi vorbește calm, își alege bine cuvintele, nu are inflexiuni stridente în voce, nu schimbă des ritmul, așa cum o face pe teren. Salută pe toată lumea, este politicos, răspunde amabil la toate întrebările, vorbește pasionat despre meseria lui, despre cariera lui. Nu seamănă cu Gică, e varianta lui mai bună, măcar în afara terenului. Parcă văd în Ianis toate eforturile, toate acumulările lui Gică. Parcă tatăl și-a maturizat copilul transmițându-i prin muncă ce știe, trecând totul prin filtrul înțelepciunii și experienței. Mi se confirmă încă o dată teoria că cele mai simple și bune emisiuni sunt cele pe care le fac cu oameni inteligenți.
La plecare, îi întind mâna. Dau de visele lui. Care poate că vor deveni și ale mele.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER