Anglia ne-a învins cu 1-0 și noi nu am jucat chiar rău. O frază simplă, o informație la fel de simplă și deja cunoscută de aproape 24 de ore, o concluzie benignă și, probabil, adevărată și fără consecințe. Totul e bine în cea mai bună dintre lumile posibile, nu?
Pentru că aici e potențialul maxim al celei mai bune echipe de fotbal pe care o avem, cea națională. Să piardă tot, dar din ce în ce mai interesant. Nu e mult, dar nici puțin lucru nu e. Facebook-ul se aprinde, oamenii își spun unii altora ce cred ei că a mai rămas din echipa aceasta, în direct și prin telefon intră foști mari jucători care încearcă să cauționeze, să explice și să apere ceea ce nu mai e de apărat. În “Legile lui Murphy”, dacă e să ne păstrăm în regimul tragi-comic în care ne-a adus echipa națională de vreo doi ani încoace, găsim următoarea lege, zisă și a lui Kafka:
Tot ce avem acum în spațiul public, dar și în cel personal și sentimental, este doar o reținere de la adevăr, din motive ce țin de bun-simț, de respect pentru ce ai fost, ca mare jucător, cândva, și de umor în stare pură.
Echipa națională te face să râzi, pur și simplu, până dai în plâns. Lumea nu mai are resurse de răbdare, le caută pe cele care să o facă să supraviețuiască. E cel mai de jos punct al unei istorii de o sută de ani? Da, este. Este Mirel Rădoi antrenorul cu cel mai slab parcurs din aceeași istorie? Da, este. A ratat ce a mai avut de jucat în Liga Națiunilor, a ratat barajul pentru Euro 2020, a cărui existență i s-a datorat lui Contra, un selecționer mult mai bun decât am crezut inițial, dovezile în acest sens vin acum în aproape fiecare săptămână. Iartă-ne, Cosmin!
Apoi, revenind la Mirel Rădoi, să scriem că a ratat și calificarea la Cupa Mondială din Qatar, de la anul. Sigur, aici, teoretic, șanse mai sunt, dar nu și practic. România nu poate rezista presiunii unui parcurs pe muchie de cuțit, cu victorii pe linie de acum înainte și cu încă două baraje câștigate, în fața unor adversari infinit mai bine cotați.
Deci, să fim cinstiți cu noi înșine, s-a dus și acest Mondial. Însă nu cu asta avem cea mai mare problemă, nu cu atingerea unui standard de performanță, ci cu unul de minimă luciditate, de acceptare a evidenței, până nu clacăm cu toții, învinși de un labirint de execuții în direct și de vorbe fără niciun fel de acoperire în fapte!
În lupta dintre tine și lume, pariază pe lume.
Nu ai cum să rămâi pe linia de plutire dacă tu îți compari, fie și doar discursul, cu cel al lui Iordănescu sau Pițurcă, selecționerii cu cele mai bune rezultate din aceeași istorie de o sută de ani. Nu ai, de asemenea, cum să rămâi în picioare, dacă spui că nu vei renunța la principiile tale, indiferent de ce fel de consecințe produc.
De fapt, toată această fabulă de La Fontaine, cu jocul ofensiv care nu există și cu apărarea care nu rezistă, e o fantezie pe care noi ne facem că o acceptăm și o discutăm ca să nu fim obligați să spunem ce e evident: omul fie nu știe, fie nu poate, fie nici nu știe și nici nu poate. Ne-au învins, pe rând și în maniere aproximativ asemănătoare, prima reprezentativă a Armeniei, dar fără Mkhitaryan, a doua variantă de națională a Georgiei, la noi acasă, și a treia a Angliei, care a mai avut, așa, din reflex, un penalty, apărat de Niță, alt penalty, neacordat, două bare și patru ocazii uriașe de gol. Am avut și noi, două.
Cei din lumea a patra ne bat cu greu, abia-abia, cei din față pot face scor, vezi și meciul cu Germania, dar mai apără uluitor Niță, mai dau în bară, uite că se poate și să jucăm ofensiv, ce Dumnezeu!
Important e că Mirel învață. Așa ni se tot spune. Lumea amintirilor mele e plină de prieteni, colegi și vecini, care din vara asta și până în vara cealaltă, învățau pe brânci ca să intre la facultate. Unii, doi, poate trei, și intrau. Era concurență mare, 20, chiar 50 pe un loc. Așa a fost prin 1986, ce știu eu, și până să cadă Partidul și Sistemul comunist.
Dar foarte mulți, deși ieșeau în fața blocului seara, când se mai răcorea, cu ochii roșii (de la citit), și având comprese cu apă rece pe la tâmple, (de la concentrarea prea intensă), obțineau note între 1,50 și 4,25 când se afișau listele la Universitate. Dar, orișicât, oamenii învățaseră non-stop, nu aveai ce să le reproșezi, chiar dacă ei nu ar fi intrat nici în cazul în care la admitere s-ar fi prezentat doar ei și nimeni altcineva.
Pentru că, până la lumea nouă, particulară, de azi, slăvită fie ea, când nenorocita notă de cinci a fost abolită și înlocuită cu echivalentul ei în orice altceva, ce era de trecere era de trecere, iar ce era sub, era de eliminare.
În fine, școala nici nu e așa de importantă, talentul e totul. Și nu poți să spui că Rădoi sau nea Mihai Stoichiță, care l-a propus, ar fi lipsiți complet de talent. Dar complet.
Da, numai că, în lupta cu lumea, și eu aș miza pe lume.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER