Danemarca
Ne-a dat o lecție despre cum să înfrunți demn moartea, cum să lupți pentru viață cu fiecare celulă, cum să nu renunți, cum să faci un zid al inimilor în jurul unei inimi la nevoie. (Expresia ”zidul inimilor” referitoare la acel eveniment nu-mi aparține. Aș cita autorul inspirat, dar, din păcate, nu l-am reținut.)
Italia
Ne-a învățat că, uneori, ratarea unui Mondial e doar primul pas spre titlul european. Depinde cum gestionezi eșecul. Dacă faci ce trebuie (adică demisia președintelui federației și apoi numirea unui priceput ca selecționer) și mai ai și acel noroc obligatoriu, poți sărbători împreună cu o națiune și nu numai cu ea. Camaraderia italienilor e încă o lecție importantă. E meritul lui Mancini, marele camarad al lui Vialli.
Anglia
Ar trebui să învețe singură din lecția penibilului dat de omniprezentul ”It’s coming home”. Nu se mai întoarce nimeni acasă, nici chiar fotbalul. Au folosit ”Football Is Coming Home” și la Euro ‘96. N-a venit. Nici atunci, nici acum. Englezii trebuie să înțeleagă că Fotbalul a venit acasă în ’66. Și a mai venit acasă la fiecare Cupă a Campionilor sau Champions League câștigată de echipele englezești. Poate că și obsesia asta națională cu întorsul acasă „le dăunează” englezilor la loviturile de departajare.
Rapid
Au trecut ani grei. De agonie, de dispariție, de surghiun. Toți acești ani au catalizat trăiri și sentimente. Revărsate duminică seară peste Arena Națională și în casele telespectatorilor.
Acesta e fotbalul dorit. Cu stadionul plin, cu cântece, cu dor de apartenență la o anume identitate, orice culoare ar avea ea, alb-albastră, alb-roșie, roș-albastră, galben-verde sau alb-vișinie. A fost nevoie de toți acești ani pentru ca rapidiștii să se adune și să se bucure împreună, cu mame, cu soții, cu copii.
Mulți și-au adus aminte ce frumos e să iubești o echipă ”a ta”, trăire învelită cu grijă și adăpostită într-un seif sentimental ani la rând, în așteptarea vremurilor mai bune. Ba, de multe ori, înlocuită cu iubiri de împrumut. În lipsa ”alor tăi”, cauți alte repere, alți idoli. Și mai zâmbești uneori amar când vine vorba de ”ai tăi”. Măcar pentru vreo 15.000 de oameni a venit momentul duminica trecută momentul să deschidă seiful, să-și ia biletul de meci, să-și îmbrace tricoul favorit și să strige din tot sufletul: ”Hai, Rapidu’!”
Copiii vor descoperi că tații nu vorbeau prostii prăfuite de vreme. Că s-a jucat fotbal tare și pe aici, pe la noi. Că Dan Coe, că Motroc, că Lupescu, că Rică Răducanu… Că Lucescu, că Lupu, că Pancu, că Niculae… Și că se mai poate juca. Și că o fi Messi mare, o fi Ronaldo imens, o face Neymar trucuri imposibile, o da Haaland o căruță de goluri… dar tot mai aproape te simți de ”ai tăi” și abia aștepți să-i ridici pe brațe pe Sefer și Hlistei sau să-l îmbrățișezi strâns pe ”Săpun” pentru că s-a întors acasă, la tine, după ce s-a luat la trântă prin Europa inclusiv cu Cristiano Ronaldo.
Greul de-abia începe! Rapid te învăluie în farmecul vieții, te îmbată cu poveștile boeme, te seduce iremediabil. Pentru ca apoi să dea inexplicabil cu tine de pământ, să te rănească adânc după o înfrângere neluată în calcul, să te tortureze cu suferințe duse la infinit, la fel ca bucuriile. Copiii veniți pe stadion la întoarcerea Rapidului în prima ligă merită să mai poată veni și pe noul Giulești. Să-și crească iubirea pentru Rapid, pentru Fotbal. Și să aibă de ce să vină. Sper să li se dea șansa asta.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER