O anumită iertare, precum și o ispășire se ascund, paradoxal, în acest scor, 6-0 FCSB-Dinamo, așa cum istoria deseori, dacă nu le amestecă, măcar le permite. Spun asta pentru că da, FCSB a ridicat, cu mult înainte de final, pedala de accelerație, semn că un rival prăbușit nu mai e un rival, ci tinde să se transforme într-o victimă de a cărei soartă cumva îți pasă, chiar dacă tu însuți i-ai schimbat statutul, din combatant într-unul de figurant. Te bucuri, dar parcă îți pare și rău! Pentru că o victorie se definește printr-o luptă, nu printr-un măcel.
Desigur, putea fi 8-0 sau 9-0, cum declară Gigi Becali. Un scor spune însă povestea până la capăt, și o și încheie repede, cum este acest 6-0, care definește și forța FCSB, și îngrozitorul destin al lui Dinamo. Despre victorioși multe nu sunt de comentat, pentru că, practic, valoarea echipei-șantier, încă în reconstrucție după planurile lui Edi Iordănescu, s-a dovedit copleșitor superioară unui Dinamo inert și desprins din tradiție.
Istoria permite astfel de evadări, și le și taxează. Așa cum istoria permite, mai rar, ce-i drept, și rescrieri, ediții revizuite și adăugite, câteodată chiar de lux.
O astfel de intrare în istorie s-a petrecut luni seara, în curtea miracolelor lui Gică Hagi.
Enes Sali, fotbalist, copil-minune și atacant retras, din ce am reușit să-mi dau seama, a marcat, în minutul 85 al meciului dintre Farul și Academica Clinceni, doborând recordul deținut din 16 martie 1977 de Ion Geolgău, unul dintre zeii Craiovei Maxima, în ceea ce privește cel mai tânăr marcator din întreaga poveste a Ligii 1. 15 ani, 6 luni și 21 de zile pentru Sali, 16 ani și 24 de zile pentru “Ghiță” Geolgău, care marca într-un meci al Științei cu Progresul, încheiat 5-0. Pe locul trei în acest clasament care spune ceva peste timp, inegalabilul Nicolae Dobrin, gol în FC Argeș-UTA 3-0, pe 10 noiembrie 1963, când Gicu avea doar 16 ani, două luni și 16 zile.
Îmi închipui că aceste statistici vă sunt cunoscute deja, presa și toate rețelele de social-media le tot amintesc. Dincolo de ele, mie nu îmi rămâne decât să încerc să îmi explic penultima fentă a lui Sali, când dislocă, doar cu privirea, doi apărători ai Academicii, apoi intră în careu, își mai mută o dată centrul de greutate de pe stânga spre ușor dreapta și înscrie. Intrase pe teren de patru minute și în istorie de opt secunde, cât durase electrocutarea defensivei adverse, din momentul preluării și până când mingea a fost eliberată să se ducă în plasă.
A urmat momentul sprintului către Hagi, blocat la rândul lui într-un zâmbet cât toată Marea din fața lui. Îmbrățisarea dintre cel mai mare al tuturor timpurilor și cel mai bun al vremurilor care vor veni nu e un pariu cu istoria, ci doar o secvență a ei, la care am primit privilegiul de a fi martori. Anii următori se vor construi pe această scenă, când vom căuta să ne amintim cum a început totul, fără măcar să realizăm că, uneori, nici nu e important să începi, e de ajuns să continui.
Am fost la acel meci de acum 44 de ani, dintre Universitatea Craiova și Progresul, când un puști, tuns foarte scurt, a marcat la doar 16 ani. Nu-mi amintesc golul, îmi amintesc doar drumul de la București la Craiova, cu tata povestindu-ne, mie și mamei, cum îi căzuseră în cap zecile de cioburi de pe culoarul de sticlă al blocului de la Tutova, în noaptea de 4 martie. Cutremurul îl prinsese acolo, la S.M.A., unde avea locuința de serviciu și în chiar dimineața de după, până să răsară soarele, se urcase în Dacia noastră griș 83, cu celebrul număr 8-B- 6884, să vină la Otopeni, să vadă ce e cu noi.
Acum, când vorbea, cred că era, poate, 10 martie, mergeam spre Bistreț să vedem ce s-a petrecut și cu casa părintească, unde trăia fratele lui. Am stat câteva zile acolo și, la întoarcere, am fost, toți trei, pe “Central”, la meci. Țin minte doar frigul, oamenii mulți, orașul încă în moloz, abia ani mulți mai târziu, pregătind un Replay la care îl invitasem chiar pe Ghiță Geolgău, am realizat la ce fusesem martor, Ghiță a pomenit de acel meci.
Apropo însă de Craiova, în aceeași seară de luni, am văzut un meci tare bun, cu Sepsi, și un jucător de o ciudată finețe pentru vremurile noastre, Houri. Ochit și el de Hagi, acum vreo trei ani, francezul adus acum de Universitatea din Ungaria, a petrecut destulă vreme prin ideile lui Gică. Universitatea Craiova l-a vrut de atunci, s-a reușit aducerea lui abia acum. Timpul nu a lucrat împotriva lui Houri însă, pare mai matur și mai implicat azi. Și el are o genă rară, aceea a îmblânzitorilor de baloane.
Hagi a girat aceste nume, așa cum le-a generat pe cele mai multe care țin în viață România, la toate nivelurile. Nouă, celorlalți, ne rămân amintirile, fie ele și din prezent, și conștiința că, martori ai muncii unui mare om, spunem ce vedem.
Altfel, istoria mai face din când cadouri, și ne lasă să socotim: cea mai mare victorie și, în același timp, înfrângere într-un derby, cea mai solidă construcție, cel mai desăvârșit dezastru. Cel mai tânăr, cel mai mare, cel mai bun, din timpuri pe care, unii, le-am trăit.
O enumerare, Sali, Geolgău, Dobrin. Și un suprem, Hagi. Deși, doar alăturarea acestor nume spune mai mult decât oricare dintre noi despre facerea lumii.
Iar uneori poate chiar îmi amintesc golul lui Geolgău! În definitiv, nu aveam nici zece ani și ai mei erau tineri. Erau. Eram.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER