Mi-a spus cineva drag, demult, că sunt feblețea sa. O fi de bine, o fi de rău? – mi-am zis, schițând un zâmbet mecanic. M-am rușinat la gândul că nu cunosc cuvântul, eram un puști în drumul spre adolescență. Acum îmi dau seama că nu aveam motive.
Iau în mână un vechi dicționar (apropo, când a fost ultima oară când ai deschis un dicționar în loc să dai pe dexonline?) și cuvântul lipsește cu desăvârșire. E adevărat, e un dicționar mai mititel, semnat de Vasile Breban, Dicționarul Limbii Române Contemporane (de uz curent), apărut în 1980 și unde primul cuvânt care începe cu „feb” e febră. Mai de uz curent, așa, mai ales dacă te prindea curentul într-un bloc neîncălzit din ghetourile comuniste.
Mi-am învins acea rușine și am întrebat direct ce înseamnă. Nu mai știu exact formularea, dar m-am prins că e de bine. După cum ne zice și dexonline: „sentiment de afecțiune specială, slăbiciune, înclinație (către cineva sau ceva), persoană pentru care se manifestă un asemenea sentiment”. Din francezul ”faiblesse”.
Mai sunteți cu mine? Hai că închei aici preludiul academic. ?
La rândul meu, am acum feblețile mele. Inclusiv profesionale. Nu din cele înflăcărate, specifice unei anumite vârste și uitate a doua zi. Dar din cele decantate atent de trecerea anilor și de experiențele trăite. În sport, am doi oameni pe care îi consider feblețile mele. Oricât aș încerca să mă obiectivez în tot ceea ce fac profesional, ca fundament al meseriei mele, când e vorba de cei doi îmi declin competența obiectivității. În fața propriei conștiințe, nu a altor instanțe morale de tinichea.
Nu-i vorbă, ar fi meritat mai mulți în naționala febleților mele. Dar sunt un selecționer foarte exigent. Principalul criteriu nu este numărul de titluri câștigate, ci impactul pe care munca lor l-a avut asupra sufletului meu de pasionat. Mi-e mult mai simplu decât la Balonul de Aur.
Există unii pentru care marea miză e așa-zisul curaj de „a te lua” de cutare sau cutare. De a-l „contra” pe marele X sau Y. Cu sau fără motiv, marele succes e să-l prinzi în ofsaid. Ce mai contează că a dat trei goluri, că a încântat tribuna și că te-a scos în stradă de bucurie? Important e că l-ai prins în ofsaid, eventual după ce chiar tu ai întârziat să-i dai pasa decisivă. „Vezi, bă, e și el o apă și-un pământ, ca toți ceilalți!” – e victoria finală. Mie nu mi se pare o miză. Ceea ce, nu-i așa?, devine o mare slăbiciune în tagma curajoșilor.
Feblețile mele sunt doi oameni care au influențat generații. Care muncesc non-stop. Care debordează de energie, indiferent de vârstă. Care mănâncă fotbal dimineața, la prânz, seara și între mese. Care au o ambiție necuantificabilă. Care greșesc. Care fac și gogomănii. Care mai zic și câte-o prostie. Dar până și greșelile, gogomăniile și prostiile lor sunt mai importante pentru fotbalul de la noi decât nimicurile cu care ne înconjurăm zilnic.
Pentru mine, fotbalul e ceva mai mult decât luptă, confruntare, vorbe și fapte. E, în primul rând, sentiment. O să-l iubesc etern pe Maradona pentru ce-a făcut pe teren. Da, știu, s-a drogat, știu, l-a ridicat în slăvi pe Castro, știu, a mai făcut o mulțime de imense nefăcute, dar sufletul meu de copil a fost atins iremediabil de magia lui. Și asta e cel mai important, asta rămâne.
Feblețile mele nu sunt scutite de ochiul meu critic. Doar că încerc să le înțeleg defectele ca parte din joc. Conștient că, fără ele, nu s-ar fi plămădit nici calitățile care i-au propulsat în vârf. „Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”
Feblețile mele se numesc Gheorghe Hagi și Mircea Lucescu.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER