Fotbalul românesc a urmat conștiincios „indicațiile prețioase” ale societății din care face parte. Și înainte de, și după. Înainte era un instrument bun de propagandă și de construcție a așa-zisului „om nou”. Și o supapă. Cum pâine nu prea mai era, măcar niște circ să le dăm la oameni.
Dar nu oricum. Musai în mod organizat, să se stabilească din start niște ierarhii, că după aia și-o iau în cap și cer și pâine. Așa că circul era oferit maselor fix de băieții care se ocupau cu statul în și la rând: Partidul, Miliția, Securitatea, Armata, Sindicatele.
După? Exact ca în viața de zi cu zi, pâinea și circul din fotbal au rămas la cheremul acelorași. Poate cu alte nume, poate sub altă formă. Bulibășeala zorilor de ani ‘90 a scos la suprafață băiețașii descurcăreți, degrabă omorâtori de principii.
În primul rând, emanații întreprinzători, abonații la furtișag, mugurii viitorilor oameni de afaceri, cei dispuși oricând la o combinație. Cei lipsiți de perspectivă înainte, oropsiți de vechiul regim să meargă la școală ori să stea 8 ore la un serviciu inutil și care le omora creativitatea. Schimbarea de paradigmă le-a pus sinusoidele la treabă: mai un schimb valutar, mai un drum după blugi la Stambul (dar cu ceva rulmenți socialiști în traistă), mai o combinație cu statul paradit, că, deh, așa erau vremurile, no?
În al doilea rând, cei cu legăturile deja create, bine plantați în sistem încă de dinainte, cei cărora presupusa democrație nu le-a tăiat câtuși de puțin aripile, doar au tușit puțin, și-au dres glasul și apoi l-au ridicat către națiune să-i vorbească despre disidență, dar și despre aspectele pozitive ale vremurilor trecute. Anii care au urmat ne-au demonstrat fără urmă de îndoială că PCR (pile-cunoștințe-relații) transcende natural românii, indiferent de legislație, ideologie, sisteme politice sau, pur și simplu, de trecerea timpului.
Specialiștii în schimbat macazul și-au umflat piepturile și au trecut la treabă. Milițieni, securiști de mâna a doua, oameni pe care schimbările de vremuri i-au prins în posturi-cheie, comercianți obscuri cu exteriorul au profitat de haos, s-au orientat rapid și au trecut la făcut bani din orice. Două variante: furtișaguri sau blaturi cu statul.
Și ar mai fi a treia categorie. Noii jupâni. Urmașii de băieți pregătiți. Cei care s-au băgat în politică sau în structuri de stat și care, apoi, au avut pe mână bugete mari. Pe care, în marea lor mărinimie, le mai orientează și către fotbal. Total dezinteresați pe plan personal, doar pentru comunitate. ”Mulțumim, domnu’ primar! Noroc cu dvs, că altfel murea sportul pe plaiurile noastre!” sau lideri de sindicat care vor să le ofere ceva bucurie oamenilor care ies din șut.
Toate categoriile de mai sus nu ar fi putut exista fără complicitatea statului. Adică a noastră. Îi mai auzi pe unii dintre ei că ”într-o țară normală” nu s-ar întâmpla nuș’ce pocinog minor, dar uită că într-o țară normală ei nu ar fi putut face găleți de bani și, chiar dacă le-ar fi făcut, n-ar fi fost niciodată în prim-plan.
Îl mai auzim din când în când pe Dumitru Dragomir cu a sa teză că oamenii cu bani nu vin la fotbal pentru că le e frică de pușcărie. Vezi Doamne, marii investitori din epoca Mitică de la Ligă s-au fript, au ajuns sau au fost la un pas de pușcărie din ordin politic, tocmai pentru că se băgaseră la fotbal. Păi se poate așa ceva, într-o țară normală? Păi ar trebui să nu se poată. Să nu excludem din start teza domnului Dragomir. Sunt convins că are partea sa de dreptate. Că există băieți în funcții destul de publice care dau sau execută ordine de ”punere la punct” a vreunuia care și-a luat amploare. Inclusiv prin fotbal. Dar să martirizăm niște băieți care prin fotbal au avut o grămadă de avantaje cu care și-au consolidat pozițiile de mari oameni de afaceri, asta e normal într-o țară normală?
Despre aptitudinile multora dintre ei ar fi trebuit să fim lămuriți demult. Despre afacerile cu statul, despre obiceiurile de a arunca cu banii aiurea pentru ca după aia să stoarcă lacrimi despre cât au pierdut în fotbal, despre modul grobian în care se poartă cu angajații, dar și cu lumea prea mica din jur, despre maybachuri cumpărate din profitul de la suta de grame de zahăr, despre motostivuitori ai dansului din buric și despre atâtea altele trăite de treij’ de ani.
În loc să le plângem de milă oamenilor cu bani că sunt prigoniți de justiție, nu ar fi mai util pentru societate să facem niște legi pentru ca instituții, companii, nu oameni, să vină să investească în fotbal? Nu ar fi mai util să construim un fotbal serios, fără scandaluri primitive, cu bani puțini și curați, fără bătăi în tribune și pe lângă ele, cu conducători serioși și antrenori la fel, cu oameni pricepuți puși acolo unde trebuie? Un fotbal care să atragă marile companii, care să le ofere, pe lângă facilități fiscale, o notă în plus de seriozitate și implicare active în comunitate?
Ar fi, dacă s-ar povesti. E ca și cum am întreba dacă n-ar fi mai bine ca România să încheie contracte serioase cu parteneri serioși și să ne punem naibii pe treabă și să facem autostrăzi. Fotbalul e exact ca statul: nu are nevoie de corectitudine, claritate, transparență, principialitate, performanță. Toate astea ar duce la dispariția controlului. Unora. Asta ar fi normal?
Nici măcar ceea ce scriu aici nu e chiar normal. Aflu că o fotbaliatoare din Anglia a fost dată afară de club după ce a postat un video cu ea la volan și cu o sticlă de șampanie care pierdea lichid, dar câștiga aer. E normală o asemenea măsură, oameni buni? Și, când credea că, vorba aia, ”a pus-o” și i s-a dus naibii cariera, fata s-a trezit că a devenit vedetă. S-au înmulțit falăuării pe Insta și au apărut contractele. A început o nouă viață. Și noi punem la zid băieții care mai consumă ocazional și îi punem să recite poezii de cerut iertare. Nu-i normal.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER