Râul, ramul şi celelalte elemente din recuzita Scrisorii III s-au înfiinţat miercuri la Liverpool. Iar Villarreal nici măcar n-a avut timp să recite „duşmănit vei fi de toate / făr-a prinde chiar de veste”. Oştirile fotbalului posedat se năpusteau deja asupră-i. De când a intrat pe teren, aninată de iluzia unei noi ciupeli, Villarreal a simţit că, de data asta, urciorul va refuza deplasarea spre apă.
Chiar dacă blindajul fabricat la uzinele Emery se prezenta ca de obicei, iar încrederea în tricouri galbene străpunsese stratul de ozon. Ceea ce a mers cu Juventus şi Bayern n-a mai mers cu Liverpool fiindcă Liverpool – ghici, ghicitoarea mea – nu e Juventus şi nu e Bayern. Liverpool e un amestec de căpcăun şi petrecăreţ, de monstru şi trupă rock, de Falstaff şi Joker, de ferocitate şi surâs jovial. E o echipă care nu-şi propune să te dizolve, dar care te prinde în nişte gheare de fier, te ridică de la pământ şi te pârjoleşte cu răsuflarea ei de Carlsberg cu cârnaţi şi cartofi. O face într-un spectacol ritualic, ca un vultur descins dintr-o mitologie accesibilă doar iniţiaţilor. Aţi văzut dispozitivele din scrapyards, unde zac rable numai bune de strivit? Cam aşa ceva conduce Jürgen Klopp când are meci. Şi-i place al naibii de mult la volan.
E lucru ştiut că Liverpool de azi e o ecuaţie cu cinci cunoscute: antrenor, echipă, public, trecut şi destin. Chiar dacă în loje stau Dalglish şi alte prezenţe iconice, tribunele urlă ca în Braveheart şi fac în aşa fel încât adversarului să i se înmoaie genunchii. Dar nu cu ameninţări decerebrate, ci cu berea în mână, cu fularul la gât şi cu versurile pe buze.
Anfield în zi de meci e o scamatorie suprarealistă, un tablou în care fierb găleţi de muzică. După You’ll Never Walk Alone se aude The Fields of Anfield Road, derivată din The Fields of Athenry, balada lui Pete St John din anii 1970. Decorul e gata pentru piesa în două acte. Actul 1: constructor. Actul 2: constrictor. Astăzi regizorul se numeşte Klopp, altădată erau Watson (elementary, my dear), Shankly sau Houllier. Indiferent de nume, frenezia nu lipseşte din meniu. La fel, sudura şi sudoarea. La Liverpool, publicul şi echipa nu au nevoie de un buletin meteo favorabil sau de un contract cu clauze de victorie şi bonusuri de entuziasm.
În actul 1 de miercuri seară, Klopp şi Liverpool au construit (şi, dacă tot treceau pe acolo, s-au pus pe frăgezirea adversarului). Fotbalul lui Liverpool a semănat uneori cu un fel de handbal fără mâini, dar cu „aeriene” în care mingea pleca pe trasee geometrice şi livra lecţii de survol. La pauză a fost 13-0 la şuturi la poartă, cu Villarreal râzându-şi în pumni spre vestiar şi cu Emery îndesându-şi nodul cravatei în mărul lui Adam.
În 45 de minute, echipa care scosese două nume mari se mulţumise cu un fotbal de buncăr care poate da rezultate cu Espanyol sau Betis, dar care curtează dezastrul pe Anfield. Liverpool a construit atac după atac şi a observat că lui Villarreal îi scăpase un amănunt: când eşti dezmierdat Submarinul Galben, trebuie să ai grijă cum te prezinţi acasă la Beatlesi. Villarreal a trecut cu bine peste actul 1; n-a jucat nimic şi s-a simţit iubită în Olimpul fotbalului când zeul pus pe şotii l-a exasperat pe Alcàntara. Atinsă de infatuare, Villarreal a ştiut că se comportă ca o echipă mică, dar tot s-a uitat la ceas. Încă o dată pe-atât şi i-am făcut şi pe ăştia, îşi va fi zis echipajul din burta submarinului.
Actul 2 a marcat pentru Liverpool trecerea de la vocaţia de constructor la cea de constrictor. După ce şi-a pregătit capcana şi a testat rezistenţa materialului advers, Klopp l-a înfăşurat pe Emery într-o strânsoare mortală, care i-a luat aerul. În trei minute, Liverpool a lovit de două ori şi a pus concluzii nescrise, ca într-un proces pe muzică de Kop dirijată de Klopp. Villarreal a trimis un şut anemic prin minutul 87, când era deja vlăguită fizic şi şubrezită mental. Între timp, Liverpool trăsese de 20 de ori la poartă. Un 93-15 la atacuri şi un 10-2 la cornere au întregit imaginea meciului. Liverpool a câştigat pe reţeta clasică: a preluat energia tribunei şi a topit-o în fotbal exuberant. Villarreal a pierdut fiindcă şi-a închipuit că romantismul nu mai are căutare în 2022. Emery şi alţii înaintea lui (Fran Escribà, Luis García şi Javier Calleja) au cântat aria pragmatizării şi au eliminat din Villarreal exact ce trebuia lăsat acolo: spiritul rebel, plezirismul fără miză, esteticul ca scrisoare de acreditare.
Adevărat, Villarreal a câştigat Europa League anul trecut, dar miercuri seara a făcut figură de pungaş mărunt, care încearcă să umble prin buzunarele conţilor. Multă lume a plâns în 2006 după penaltiul ratat de Riquelme cu Arsenal în semifinala de Champions League. Puţini vor regreta fotbalul puchinos al lui Parejo şi Danjuma din semifinala de alaltăieri.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER