Cu un zâmbet de amant dus cu zăhărelul, un fost profesor de gimnaziu ne-a desluşit nouă, mucoşilor de a şasea, ce va să zică o „femeie de stradă” şi ce înseamnă „a face trotuarul”. (Prilejul, care chiar nu contează, zace undeva în pâcla trecutului.) Profesorul ne preda zoologie, dar a ieşit preţ de câteva minute din pielea materiei şi ni s-a livrat în ipostaza celui care descifrează sensuri peste înţelegerea noastră de atunci. N-a făcut-o sec, cu definiţii de dicţionar, ci vorbindu-ne pe şleau, cum astăzi nu s-ar mai putea vorbi fără sancţiuni drastice: „Femeia de stradă e o curvă. La fel ca viaţa. Iar să faci trotuarul înseamnă să cauţi muşterii cu care să mototoleşti aşternutul pe bani.” Simţind că ochii noştri mai aşteptau ceva, profesorul a cotrobăit prin cuferele memoriei şi a scos la iveală o strofă care să explice mai bine jocul de cuvinte al străzii şi al trotuarului: „Cu ploi de foc, în rămăşaguri sumbre, / Istoria supune scurt Fanarul. / Grecoaice smede se prefac în umbre, / Femeile de stradă fac trotuarul.” Unii au râs, alţii s-au scărpinat nedumeriţi în creştet, iar vreo câţiva au ţinut minte sintagmele, pentru orice eventualitate.
Fără să aibă vreo vină pentru ce a făcut şi mai ales pentru ce n-a făcut naţionala de fotbal în ultimele zece zile, Ianis Hagi cade pradă unui straniu puseu de optimism. Şi dă asigurări că naţionala care se pregăteşte să alunece pe locul 53 din clasamentul FIFA va redeştepta entuziasmul popular.
Nu se ştie exact ce anume îl face pe Ianis Hagi să angajeze asemenea promisiuni: fie o clarviziune inaccesibilă muritorilor de rând, fie pierderea contactului cu realitatea. Fiul cheamă în ajutor figura tatălui şi promite că spectacolele stradale din 1994 se vor relua într-un viitor nu se ştie cât de apropiat. E discutabil dacă harul profetic al tânărului Hagi a avut până acum o cât de măruntă confirmare. La fel de discutabil e gândul după care naţionala de seniori va imita prestaţia şi rezultatele celei de tineret din 2019. Pe de o parte, meciurile tineretului n-au scos lumea pe străzi la propriu, limitându-se la crearea unei efervescenţe de studio TV ivită tocmai din criza de rezultate a echipei mari. Pe de alta, echipele de tineret ale Angliei şi Franţei din 2019 sosiseră în Italia fără numele grele de tip Mbappé sau Trent Alexander-Arnold, ceea ce lumea a găsit de cuviinţă să nu aducă în discuţie. (Sigur, şi Muntenegru a venit marţi la Bucureşti fără cei mai buni oameni, iar rezultatul se ştie.)
Singura formă de coagulare stradală a oamenilor e la ora asta ieşitul de frustrare, eventual de revoltă. Aşa cum s-a întâmplat cu ordonanţa 13 a guvernului Grindeanu, furişată pe întuneric de ministrul Florin Iordache, pentru scăparea de pedeapsă a mai multor nelegiuiţi. A apărut atunci, în 2017, pe lângă ampla veghe civică din Piaţa Victoriei, o exemplară formaţiune pusă în mişcare de poetul Radu Vancu şi intitulată „Vă vedem din Sibiu”. Acum, dragii noştri jucători ai echipei naţionale, vă vedem, din păcate, de pretutindeni: din Cugir şi Botoşani, din Baia-Sprie şi Deva, din Tulcea şi Luduş. Ba chiar şi din afara ţării. Iar ceea ce provocaţi retinei şi minţii noastre e rău, nedrept şi dureros.
Naveta afectivă ca suporteri ne poartă strict între lehamite şi blazare, între neputinţă şi indiferenţă. Nici măcar furia dizolvantă nu mai e o opţiune. Naţionala României nu mai are forţa de-a cătrăni pe cineva. Ea nu mai împinge pe nimeni să se suie pe pereţi, să azvârle cu un scaun în perete şi cu televizorul pe geam. Soţiile microbiştilor au motive să susure „Hai, dragă, să vedem un film pe Netflix”. Şi – ce să vezi? – propunerea lor suavă are şanse mari de concretizare.
Numele lui Ianis Hagi îl condamnă pe purtător la optimism şi încredere. Doar numele. E de presupus că, în adâncul inimii, simte şi Ianis Hagi că naţionala de azi e o glumă tristă. O alcătuire care nici măcar oaste de strânsură nu se poate numi, fiindcă reflexele de oştean s-au tocit, dacă vor fi existat vreodată, iar terenul de fotbal nu e câmp de bătălie, ci doar avanpremiera unui răsfăţ nemeritat. E aproape indecent să te raportezi astăzi – cum o face inevitabil atâta lume – la generaţia lui Hagi şi Popescu, a lui Sabău şi Belodedici, a lui Munteanu şi Petrescu, a lui Stelea şi Răducioiu, a lui Dumitrescu şi Selymesi. Ultimele două nume nu sunt alăturate întâmplător. Ilie Dumitrescu povestea cu nişte luni în urmă că, într-un meci de 7-0 sau 8-0 cu cine ştie ce Insule Feroe sau Luxemburg, urzise cu colegii într-un scop aproape umanitar: „ca să marcheze şi Selymesi un gol”. A lua generaţia lui Hagi senior ca etalon pentru fotbaliştii de azi e o eroare aproape ideologică, mai ales că nu-i departe ziua când putem deveni colegi de urnă cu Luxemburg.
Generaţia aceea a fost crescută în constrângeri, rigori cvasicazone şi lipsă de variante la export. Nu-şi punea nimeni, în dictatură, problema că şase meciuri bune îl vor aduce pe radarul lui Ajax sau Nantes, cu atât mai puţin al lui Real sau al Barcelonei. Generaţia Hagi e un produs excelent al restricţiilor şi al lipsei de libertate grefate pe talent, ambiţie şi muncă. România de atunci era în pumnul unui dictator care a ucis cu mâna lui la colectivizare, dar care n-a avut niciodată 100% în alegeri. Astăzi, în vremea deplinei libertăţi, democraţii Răzvan Burleanu şi Gino Iorgulescu ies cu 100%, fără măcar o abţinere. Asta arată că, după 32 de ani de libertate, încă nu ştim să lucrăm în orizontul ei. Şi mai arată ceva: că, după aceiaşi 32 de ani, cuvintele „onoare”, „decenţă” şi „demnitate” s-au golit de sens. Măcar un dram din oricare dintre ele i-ar fi silit pe cei din echipele de deasupra echipei naţionale să prezinte scuze pentru incompetenţă şi să plece. Ceea ce ştim că nu se va întâmpla niciodată.
Dragă Ianis Hagi, dacă vei propune cumva să ieşim în stradă împotriva acestei găşti de carcase cu cravată şi fără conţinut, sunt gata să te urmez. Dacă nu, vom lăsa femeile de stradă să facă ce ştiu ele mai bine: trotuarul.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER