Există în destinul anumitor oameni ceva care se cheamă „vocaţia cratimei”. Oamenii aceştia vin din toate zările şi ţările. Au vârste, convingeri şi meserii diverse. Sunt matematicieni, pictori, poeţi, biologi, arhitecţi, antrenori, fizicieni etc. Constructori cu mintea şi cu fapta. Lucrul care-i aduce împreună este felul în care ştiu să se facă punte între ideologii, mode, curente, perioade sau seturi de valori. Sunt, altfel spus, oameni care merg prin viaţă aşteptând ştafeta spre a o transmite mai departe. Unul dintre aceşti oameni se numeşte Josep Guardiola, antrenorul unui Manchester City reglat până la ultimul amănunt pentru câştigarea Ligii Campionilor. Acest ultim amănunt se numeşte Erling Haaland, pe care, să fim bine înţeleşi, nu vocaţia cratimei l-a deplasat de la Dortmund la Manchester, ci sacii cu bani puşi în mişcare pentru pohta ce-a pohtit catalanul. Un catalan care a pus, într-un moment de euforie, liniuţa de unire între Haaland şi Johann Cruyff. Adică între un cyborg programat pentru succes şi o inteligenţă uriaşă, care a deschis poteci după poteci în hăţişul fotbalului. Prilejul alăturării a fost un gol acrobatic după o centrare de artist a lui Cancelo.
Cine nu l-a văzut pe Cruyff în acţiune şi-l ştie doar din poveşti ar putea să ia de bună comparaţia lui Guardiola. Cine l-a privit cu adoraţia jucându-i în pupile, cine a stat lipit de televizor ca să nu rateze niciun pixel de dribling, cine a suferit câineşte la eşec şi a jubilat la izbândă ştie însă că alăturarea e forţată. Dacă scoţi din tablou golul de miercuri, nu există elemente comune între Haaland şi Cruyff. Unul este o puşcă-mitralieră, celălalt un şevalet. Unul străpunge baraje, celălalt plăsmuieşte strategii. Unul e vitaminizat până la transformarea în monstru, celălalt pare, mai ales astăzi, un spectru genial, o trestie fragilă şi gânditoare, semn că Pascal aflase de el cu sute de ani înainte să vină pe lume. Haaland şi Cruyff sunt aduşi pe acelaşi palier de o fază dintr-un meci şi despărţiţi de restul vieţilor lor. Norvegianul împacă statutul de fetiş cu cel de armă mortală. Olandezul lasă în urmă povestea unui jucător fabulos, dublat de un antrenor pe măsură.
Între ei, faza din Manchester City-Borussia Dortmund. Şi tot între ei, Guardiola, cel care şi-a înfipt capul în clavicula lui Orsato după ce-a primit cartonaşul galben, dovedind că şi exasperarea poate avea nuanţe tandre. Referinţa Cruyff a mai servit drept martor cu nişte ani în urmă, când s-a judecat erezia lui Zlatan Ibrahimović rămasă în istorie drept „lovitura scorpionului”. Cei prezenţi la proces au evocat şi atunci golul lui Cruyff din 1974 în poarta lui Atletico Madrid. Şi l-au comparat pe marcator cu Ibrahimović nu doar ca punctaj pe scara acrobaţiei, ci şi ca alcătuire rebelă, greu de domolit şi cu neputinţă de prins în tipare. Cruyff a ieşit din nou învingător, cum era de aşteptat. Măcar fiindcă are mai multe dimensiuni, dacă nu şi din alte motive.
A făcut bine Josep Guardiola că i-a strâns laolaltă pe Cruyff şi pe Haaland preţ de o frază-două? Dacă ţii cont doar de profilul lor, în niciun caz. Dacă iei în calcul datoria şi îndatorarea, cu siguranţă. Or, Guardiola de aici porneşte. El ştie că-i datorează totul şi ceva în plus lui Cruyff. Şi ştie la fel de bine că, de va fi să câştige în sfârşit Liga Campionilor, o va face doar prin contribuţia apăsată a lui Haaland. Vocaţia cratimei îl obligă să se posteze la mijloc, preluând o moştenire uriaşă şi încercând s-o îmbrace în aurul succesului personal. Dincolo de această ecuaţie cu două cunoscute vin banii, banii şi – pentru variaţie – banii. Cheltuielile faraonice făcute de patronatul lui City aşteaptă recuperarea investiţiei. Cu tot aerul lui glumeţ, Guardiola e conştient că eventualul eşec cu Haaland pe teren va fi tratat cu asprime şi că, în fotbalul mare mai mult decât în alte domenii ale vieţii, prezentul boreal se poate schimba fulgerător în trecut mohorât. Borussia a fost cât pe-aci să-i servească surpriza, iar fără vigilenţa sculpturală a cyborgului, chiar i-ar fi servit-o.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER