Vinerea trecută, pe 11 noiembrie, dimineață, s-a sfârșit vara. A fost una lungă și tocmai de aceea frigul, ceața și norii mulți care au capturat de atunci Bucureștii au separat ce a fost de ce va fi să fie. A doua zi, în Giulești, s-a jucat meciul meu, Rapid-Universitatea Craiova.
A fost 2-2, între curajul de început al Universității, care a făcut 2-0, și fenomenul social al stadionului care cântă fără răgaz, și a egalat la 2. Nu își dă nici lui, acest răgaz, nici propriei echipe, și cu atât mai puțin adversarului. Peluza din Giulești este, de zeci de ani, un fenomen social în sine, și chiar mai mult decât atât, a devenit o carte de identitate a unui spirit definitoriu pentru ceea ce înseamnă o echipă care a învins timpul. După meci, Rădoi a spus această frază: “Publicul e principalul factor al Rapidului, e unul minunat. Și dacă echipa lor are un aut, galeria creează o asemenea presiune de zici că au scăpat singur cu portarul”. Și Sorin Cârțu își amintește, în ziua în care a împlinit 67 de ani. (Eu îl iubesc de când avea 21).
„Nu am pierdut niciun meci, cât timp am antrenat aici. 50 la sută meciul e rezolvat de public în Giulești, cu restul vii tu, antrenor, jucător, aduci un plus la ceea ce ai deja…”. Așa a fost. Iar dincolo, galeria Științei și a lui Sorin, a adus un alt gen de răzvrătire, în peluza ei, în drumul ei spre București, către care vine de o jumătate de secol și mai mult, cu orgoliul de a cânta pentru cea mai bună echipă a tuturor timpurilor. Mă rog, 75 de ani vă ajung? Dincolo se fac o sută.
Ce e Rapid-Craiova? O definiție prin comparație. Liță Dumitru-Ilie Balaci. Geniile. Nicky Dumitriu și Puiu Ionescu plus Sorin Cârțu și Doru Cămătaru. Rică versus Silvică. Dan Coe, încă o dată, că e voie, și Ministrul Marii Apărări Naționale, Costică Ștefănescu. Iar România, care s-a înfășurat în rezistența lor identitară, trăiește prin Rapid și Craiova.
Mai ales prin. Definiție nominală complementară, nu comparativă: Florian Pittiș și Amza Pellea. Dan Grigore și Tudor Gheorghe. Fănuș Neagu și Marin Sorescu. Doar Adrian Păunescu, care a plecat într-o zi de noiembrie, aceeași cu cea a altei plecări, a tatălui meu, doar Păunescu a reușit alt gen de a construi poduri, scriind ambele imnuri.De fapt, cu ele rămâi la sfârșitul zilei. Și tot cu ele mergi mai departe, cât de departe.
Noiembrie, anul 2022. Plouă dimineață, apoi e o ceață care amestecă amintiri.
Afară, dincolo de fotbal, e o vreme la fel de ciudată. Mai ciudată chiar decât adevărul acestui fapt: fotbalul se oprește pe tot globul, pentru că începe Mondialul! Fără noi, ca de fiecare dată de un sfert de secol, fără alb-albastrul Științei, fără cântecele Rapidului. Așa e la Mondial, e cu țări, domnule, ar zice Cocoșilă, la Iocan în poiană, nu cu sentimente! Sentimente. Mai degrabă amintiri.
Uite, eu am scris, pentru ProSport, și împreună cu Cristi Crețu, cronica finalei ultimului Mondial la care a fost și România, cel din Franța, din 1998. Țin minte că foile de joc au venit la masa presei fără Ronaldo la brazilieni, era Edmundo titular, apoi ne-au dat altele, cu Ronaldo lângă Bebeto, în față. Țin minte golurile Franței, Zidane, cu capul amândouă, și Petit, în prelungiri. Ce mai știu de atunci? Că Brazilia a avut o singură ocazie, Ronaldo a tras din câțiva metri în Barthez, că Franța a rămas în 10, după eliminarea lui Desailly, și timp era destul pentru brazilieni să facă mai mult, că Franța a avut cel mai bun închizător al tuturor timpurilor, pe Deschamps, dar și cel mai slab atacant din istorie, Guivarc’h, în timp ce Trezeguet, Thierry Henry și Dugarry erau rezerve. Ce îmi mai aduc aminte? Un șut al lui Rivaldo, tatăl celui cu pasa de gol pentru Baiaram, la meciul despre care am vorbit.
Că după meci am aflat că Ronaldo, “Dințosu’”, avusese convulsii în vestiar, dar că la insistențele unui anume sponsor și cu acceptul medicului, a fost trimis de la început… Apoi mai știu titlul din “L’Equipe” de a a doua zi, “Pour l’eternite!”, și că am stat pe același palier, la etajul 17, pe Rue de Contentin, cu nea Vanea Chirilă, care era cu Tudor, care avea 24 de ani.
Tudor juca, uneori, fotbal, pe Champs du Mars, lângă Tour Eiffel… Mingea era Tango Tricolore, Tango, ca și la Mondialele mele, dintr-o copilărie atât de îndepărtată precum podul din Arnehm. Argentina ‘78, când am sărit în sus, de pe fotoliu, la golul lui Nanninga, care egala în finală, pe El Monumental. Aveam 11 ani.
Apoi Spania ‘82, când cu Schumacher și Battiston, cu Paolo Rossi și doctorul Socrates, cu Zoff și Zico. Aveam 15 ani, Brazilia-Italia s-a jucat chiar de ziua mea. Dădeam treapta la Liceul Lazăr. Apoi, dădeam la facultate, învățam “La peste” a lui Camus, fost portar de fotbal, desigur, mă pregăteam la franceză, pentru filologie, și mâncam un măr, cred că pe același fotoliu de la golul lui Nanninga, când Diego Armando Maradona mi-a tăiat respirația. Și Calea și Adevărul, cum spune la Sfânta Scriptură a chiar bisericii sale. Pe bune, câteva minute nu am mai reușit să respir, auzeam doar comentariul bulgarului aflat, și el, în transă. Atunci când El Barrilete Cosmico i-a luat pe englezi la rând… Toate astea au fost la timpul lor, vorba cântecului, probabil, ceva exagerat. Altfel, cum să ți le amintești în lumea de azi? România învingea Anglia și Columbia, atunci, la Mondiale, în ‘98. Nea Vanea a mers cu noi, pe Champs Elysees, într-o seară. Aime Jacquet a luat titlul Mondial atunci. Cu 16 ani înainte îl elimina Craiova, cu Bordeaux, goluri Țicleanu și Geolgău. Cu Aurel mă duc duminică, la TVR, să deschidem Cupa Mondială din Qatar. De fapt, acestea sunt Mondialele mele. Și ceea ce rămâne dintr-o zi. Sau după o viață.
Eu am scris, în ProSport, cronica finalei ultimului Mondial la care a fost România. Așa, și?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER