Pe 25 ianuarie se face un an de Edi Iordănescu a devenit selecționer. Ne amintim clar de orbecăiala federală în căutarea soluției post-Rădoi. Personal, când s-a ajuns la varianta Bölöni, am sperat că va fi ultima. Și că omul care ne-a lăsat moștenire superbul gol cu Italia din aprilie ‘83 va fi alesul. Nu pentru acel gol. Ci pentru o carieră construită afară, cu titluri în Portugalia și Belgia, cu prezențe mai mult decât onorabile în Ligue 1. În ciuda experimentului Daum – o greșeală de ageamii a federalilor – rămân convins că am avea nevoie de un om cu mai multă experiență în fotbalul performant decât în al nostru.
Nu a fost Bölöni, poate că nici nu avea cum să fie. Așa că Stoichiță, Burleanu et comp. au bătut palma cu Edi Iordănescu. În sfârșit, aveam selecționer! Care a început să vorbească din noua postură. Deși avea apariții calculate în spațiul public, discursul lui Edi era cunoscut. Uneori prea exhaustiv, Edi a stăpânit întotdeauna mijloacele de exprimare și este un interlocutor interesant.
Mi-l amintesc după o emisiune cu destul timp în urmă, să fi fost prin 2012. Fusese deja secund pe la diverse echipe și voia să-și schimbe statutul, să treacă la munca de antrenor principal. Urma să preia Fortuna Brazi, o echipă de liga a treia, cu gând de promovare. Cine s-ar fi gândit atunci că în 10 ani avea să ajungă la cea mai importantă echipă din România?
Știu că m-a impresionat dorința lui de a o lua de jos. Vorba aia, la ce nume are, putea să mai ardă niște etape. Dar el era convins că acesta e drumul, că așa poate învăța și deveni un antrenor bun. Mi-a plăcut.
Mă întorc la discurs. Recunosc, am mai spus-o, sunt momente când mă las păcălit de discurs. Nu numai al lui. După ani în care ni se spunea ce bine e deși constatam pe pielea nostră cât e de rău, după alți ani în care lipsa de exercițiu al dialogului făcea ca orice comunicare publică să conțină o secretomanie suspectă, m-am lăsat impresionat când spațiul public a fost ocupat de antrenori tineri, cu discurs la obiect, cu subiect și predicat. Antrenori care nu se fereau de întrebări, care au vorbele la ei, cum se spune.
Mă gândeam atunci, ascultându-i, că nu are cum să nu vină și vremuri mai bune, că acești antrenori vor reuși, prin felul în care văd fotbalul, prin faptul că sunt independenți financiar, prin energia lor. M-am înșelat. Dar mă consolez cu ideea că și alții au sesizat lucurile bune la nivel de discurs. Doar că nu au plecat pe fentă, i-au ajutat anii de vestiar din fotbalul de top.
Iată ce spune Ladislau Bölöni într-un interviu realizat de Amir Kiarash pentru ”Adevărul”, pe 21 iunie 2022, adică imediat după seria dezastruoasă a naționalei din Liga Națiunilor: 4 meciuri, o victorie, 3 înfângeri, un singur gol marcat.
”Când ascult anumiţi antrenori din fotbalul românesc, dar şi ce spune selecţionerul actual, zău că am impresia că vorbeşte Capello, Mourinho sau Arsene Wenger! Aşa de bine ştim lecţia, în teorie, încât mă simt jenat faţă de această avalanşă de cuvinte şi explicaţii despre cum trebuie făcute lucrurile. În schimb, atunci când te uiţi la ce suntem capabili să punem în practică, iar pentru mine asta înseamnă profunzime, eu îmi dau seama că suntem foarte departe de ce am văzut eu în fotbalul din Occident.
În ce sens?
În loc de vorbele astea goale, ar trebui să spui nişte lucruri pe care, în pasul următor, să le pui în practică. Şi nu vii să-mi explici de ce nu reuşeşti, ci munceşti în profunzime, transpiri şi suferi, până când sâmburele de care vorbeam prinde rădăcini şi dă roade. Discursul acesta pompos de care vorbiţi e la mare modă, la FRF…
Eu, cât timp am fost în contact cu federaţia, am auzit foarte multe lucruri frumoase. Din păcate, în realitate, nu se realizează nimic din treburile acestea. Mai ales, dacă mă uit la rezultate, la performanţe!”
Confirm aceleași trăiri. În traducere liberă: la suprafață, la vorbe – ne-am perfecționat, suntem la nivel de top. Când e vorba de trecut la treabă, de făcut ce spunem, de mers în profunzimea lucurilor, e mai greu.
În acest context, salut intenția selecționerului ca în acest an să iasă public cât de rar se poate. Și-a anunțat-o printr-o replică la comentariile lui Florin Manea despre utilizarea lui Drăgușin la națională. A și motivat: ”Am treabă, trebuie să calific echipa națională la Euro. Și o s-o calific!”
Greu de găsit argumentele obiective pentru care Edi Iordănescu e atât de convins că va reuși, altul decât acela că tragerea la sorți a fost binevoitoare. De asemenea, ar fi simplu de acuzat Edi că e arogant, că trebuie să comunice cu lumea, cu suporterii naționalei. Sigur că așa ar fi ideal, comunicarea firească să fie însoțită și de performanță. Dar, după ce am tot ascultat maeștri ai vorbei fără să ne calificăm nicăieri, parcă mai bine ne lipsim de taclale inteligente și ne mai calificăm și noi la turnee finale. Dacă acesta e sacrificiul suprem întru calificare, să-l facem!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER