Când fotbalul a pătruns pe nesimțite în viața mea am simțit nevoia să-mi exprim într-un fel pasiunea și admirația pentru idolii vârstei. Desenam portrete nereușite de fotbaliști, puneam versuri despre fotbal pe muzici celebre, scriam zeci de alcătuiri de echipe, încropeam texte care să eternizeze întrucâtva meciurile trăite, nu neapărat văzute. La ”Fotbal minut cu minut” trăiam simultan 9 meciuri în două ore. De văzut, vedeam la televizor doar un meci pe lună, eventual, când voia Partidul.
Eram destul de departe de arenele importante. Așa că nu aveam cum să cer măcar un autograf. Am prins la un moment dat un articol în Flacăra, probabil la sfârșit de an, cu autografe ale jucătorilor de la echipa națională. Uau! Am studiat acele semnături ore întregi, imaginându-mi cum zeii mei le-au pus pe hârtie. Mi-a plăcut atât de mult stilul semnăturii lui Silviu Lung încât l-am adaptat la numele meu. Și acum semnez toate actele inspirat de scrisul portarului Craiovei Maxima.
Dar îl iubeam pe Țețe Moraru. Probabil pentru că aveam același nume. Ce criterii să ai la 10 ani? Îmi plăcea stilul, alura, echipamentul. Așa că m-am hotărât să-i scriu o scrisoare. Era singura modalitate de a-i transmite admirația mea. La stadion nu puteam ajunge să-l trag de mânecă după meci. Să-i scriu pe Insta, FB sau Tik-tok, exclus!😊 Poșta tradițională era la putere în acele vremuri. Luai un plic, un timbru, câteva pagini de hârtie, un stilou și te apucai de scris.
Am însăilat câteva rânduri. Chiar credeam că Dumitru Moraru (de ”Țețe” aveam să aflu mai târziu), portarul lui Dinamo și al echipei naționale, va citi scrisoarea mea. Speram să-l impresioneze că-l admir, că ne cheamă la fel și că îi scriu admirativ. Am așternut câteva rânduri în cel mai lemnos stil cu putință pentru clasa a IV-a a anilor ‘80. Apoi, m-am oprit. Mi-a lipsit îndrăzneala, curajul de a merge până la capăt. Sau am realizat că demersul e inutil, că pe adresa clubului sigur vin zeci, sute de scrisori. Că nu va ajunge niciodată la el și că, oricum, va râde de mine dacă va apuca să mă citească. Nici acum nu știu dacă am făcut bine.
Mai târziu, când am întânit ca jurnalist o parte din zeii mei, am încercat să le ofer admirația mea prin ceea ce am făcut în emisiuni sau, pur și simplu, prin ceea ce le-am spus direct. Unii au meritat confesiunea mea, alții nu. Dar asta deja nu mai contează, toți au rămas niște zei pentru mine.
În schimb, nu am avut niciodată impulsul de a scrie cuiva ceva de rău. Am judecat poveștile care mi-au afectat iremediabil trăirile de suporter într-o cheie tolerantă. De genul ”se poate întâmpla oricui să greșească”, ”atât a putut în acel moment”, ”nu a găsit cea mai bună soluție”. Am încercat să găsesc ce e mai bun în oameni, am tratat totul cu bunăvoință.
În era vitezei de transmitere a informației, în era ușurinței incredibile de a ajunge la sursă și a accesului abrupt și instantaneu la destinatar, respirăm un aer plin de ură, de venin și de mârlănism gratuit. Așa-zisele rețele sociale propagă mesaje de un scabros absolut atunci când nu conțin ”simple” jigniri, acuzații, conspirații și lecții de morală de la neica-nimeni posesori de internet mobil mult prea ieftin.
Nu e valabil doar la noi, se întâmplă peste tot. Traiul incomparabil mai bun decât acum o sută de ani, de exemplu, e una dintre explicații. Dacă ai avea de săpat o zi întreagă ca să poți pune la un moment dat un boț de mămăligă pe masă, probabil că nu ți-ar mai arde de înjurat pe net. Inutil să mai amintesc de vulgarizarea generală a limbajului. Era o vreme când bucuria calificării într-o finală de Cupa Campionilor era asortată cu celebrul mesaj ”Notre respect, Anderlecht!”. Sau, în ‘90, când un jucător bulgar stătea întins pe gazon mai mult decât suporta tribuna din Ghencea era aspru ”taxat” de un grup de copii: ”Scoală-te, scoală-te, comunistule!”
Acum, se roagă Narcis Răducan la un amical al Stelei de o mămică să-i recomande fiului ei să nu mai înjure. „Da’ de ce să nu-njure! Așa-i la fotbal! Dacă voiam să nu-njure, îl trimiteam la biserică! Înjură, mamă, zi-i și de p, și de p, și de m, zi-i de toate, că ai voie!” Și copilul de 8-10 ani o ascultă pe mămica. După care, va intra și pe net să înjure și mai tare, c-așa-i pe net, no?
Cele mai multe comentarii sunt la postările agresive, de cele mai multe ori de o idioțenie aparte. Vrajba atrage ca un magnet, nu dialogul civilizat. Cu cât sunt mai multe înjurături, cu cât jignești mai rău, cu cât ai o părere mai radicală, cu atât vine lumea să se uite ca la accident. Când șoferul nu are nici un gând să ajute cu ceva, dar încetinește, să vadă vreun creier pe asfalt, ceva sânge în decor, eventual să (se) filmeze puțin, să arate că a fost (și) acolo.
Mi se întâmplă de multe ori să primesc mesaje idioate. Aici nu vorbim despre criticile civilizate și argumentate. Nu, vorbim despre mononeuronali care varsă lături ca să se afle-n treabă, ca să se creadă relevanți. Maeștri ai mutilării scrisului, magicieni în dispariția sinapselor, cântăreți ai excesului de otrăvuri, inventatori de monștri conspiraționiști.
Nu-mi mai consum energia. Mă consolez cu gândul că oameni mult mai performanți, oameni de o valoare incontestabilă sunt tratați la fel. De fapt, mult mai rău, tocmai din cauza celebrității lor. Poate nu dau acum cel mai bun exemplu, având în vedere situația confuză în care se află, dar de multe ori m-am gândit la Simona Halep. Un om care a avut o pasiune, a muncit pentru a-și construi o carieră și pentru a ajunge în vârf. Fără să fie datoare nimănui altcuiva decât propriei familii. Totuși, după vreun insucces, apăreau experții lui „tap here to comment”, da, aceia/acelea care n-au fost primii/primele în ceea ce fac nici măcar pe scara lor de bloc, care să dea cu Simona de pământ, care să-i arate marile hibe și deranjantele neajunsuri.
Mă mai gândesc de multe ori dacă eu aș fi aruncat cu lături atunci, la 10 ani, când voiam să-i trimit o scrisoare lui Țețe Moraru. Dacă aș fi strigat pe stadion și cu p, și cu p, și cu m și cu tot alfabetul. Mi-e imposibil să concep. Pentru că la mijloc stau niște lucruri pe cale de dispariție. În primul rând, bunăvoința de care ziceam la început. Dorința de a privi cu îngăduință pe celălalt. Uneori chiar și intenția de a-i înțelege resorturile. Și, bineînțeles, o brumă, măcar o brumă de educație.
Mă mai consolez cu ceva, din păcate, mult mai puțin concret. Sunt convins că mai există oameni decenți. Poate unii dintre ei infectați și afectați de aerul irespirabil, care mai ies în decor, dar, la bază, oameni decenți. Cu bunăvoință. Cu respect. Cu educație. Cu civilizație. Oameni care își învață copiii că la fotbal nu e despre înjurătură, că în viață e important să ai bun simț, că lucrurile cu adevărat importante le realizezi prin muncă, nu prin furtișag, că există cuvântul empatie, că libertatea înseamnă cu totul altceva decât a face ce doar ce vrei.
Știu că mulți dintre ei fac un pas în spate, se retrag în bula lor. Apele învolburate aduc la suprafață gunoaiele. Efemere. Reciclabile, în cel mai fericit caz. Dar acolo, în albia râului, rămân niște pietre curate. Pentru ele am scris. Până acum, acum și de acum încolo.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER