Prin unanimitate se înţelege, conform dicţionarelor în vigoare, unitatea de păreri, de impresii şi de sentimente cu privire la o idee, la o operă de artă, la o decizie politică, la o iniţiativă socială sau civică etc. În mod normal, unanimitatea este greu, dacă nu cumva imposibil, de obţinut. Şi e normal să fie aşa. Fiecare dintre trestiile gânditoare care populează astăzi planeta are un fel propriu de-a privi, de-a înţelege, de-a judeca şi de-a simţi lucrurile. Dat fiind că oamenii nu seamănă între ei până la suprapunere, e de aşteptat ca nici reacţiile lor, punctele lor de vedere sau impresiile lor să nu coincidă la centimă. Altfel spus, genul proxim al speciei umane se măsoară în diferenţa specifică a celor opt miliarde de locuitori ai Terrei.
Când poate fi totuşi obţinută unanimitatea? În câteva situaţii şi contexte precise, cu amendamentul că în fiecare dintre ele unanimitatea este mai degrabă mimată decât autentică. Unul dintre aceste contexte este spaţiul concentraţionar dinastic, aşa cum este el ilustrat de Coreea de Nord de alaltăieri, de ieri sau de azi. Coreea de Nord a lui Kim Ir Sen, a lui Kim Jong-il sau a lui Kim Jong-un. Aici unanimitatea dă regula jocului, mai cu seamă a celui politic. Supunerea la vot a unei propuneri sau a unei iniţiative este un simulacru în care pretinsa unanimitate se obţine rapid, fiindcă nu-i dă nimănui prin cap să mişte în front. Abţinerea sau votul împotrivă ar fi erezii de atitudine care l-ar trimite pe răzvrătit fie la închisoare, fie direct în faţa plutonului de execuţie. Într-o ţară unde poţi fi condamnat fiindcă n-ai plâns suficient de convingător la moartea unei oficialităţi, ieşirea din cadenţa votului unanim este de neacceptat.
Elementul mobilizator al unanimităţii este, în cazul nord-coreean de alaltăieri, de ieri şi de azi, frica. Frica pură, pe care o simţi în faţa unei fiare gata să te sfâşie. Poţi bănui că este totuşi vorba de o unanimitate mimată, câtă vreme nimeni nu e în stare să pătrundă în resorturile şi în mecanismele intime ale fiecărui votant sau cetăţean din Coreea de Nord. Este posibil – nu şi probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui X să treacă, iute ca săgeata, gândul abţinerii sau al votului împotrivă. Este posibil – nu şi probabil, ce-i drept – ca prin mintea lui Y să treacă, iute ca săgeata, gândul fugii peste graniţă sau măcar cel al scoaterii unui manuscris din ţară. Viteza de reprimare a acestor gânduri e egală de obicei cu viteza de aplicare a pedepsei în cazul unei nedorite şi neplăcute deconspirări.
Monolitul nord-coreean are grijă să rămână, cu formula reporterului TV Adelin Petrişor, „un lagăr cât o ţară”, adică un teritoriu în care unanimitatea e tăcută, încercănată şi dominată de groază. Fisurile sunt rarisime şi se astupă rapid. Una dintre ele este provocată cu nişte ani în urmă de Bandi (în coreeană, acest cuvânt înseamnă „licurici”), un scriitor care trăieşte – sau cel puţin trăia – în Coreea de Nord, scrie sub pseudonim şi izbuteşte să treacă dincolo de graniţă câteva povestiri care alcătuiesc un volum cu un titlu dur precum cremenea: Acuzaţia. În România volumul este tradus de Iolanda Prodan pentru Editura Polirom în 2017 şi conţine şapte felii din tortul dictaturii nord-coreene. Wall Street Journal spune despre cartea lui Bandi că „aminteşte că nu toate distopiile sunt fantezii”. După puţini ani de la publicarea cărţii în mai multe ţări ale lumii, Do Hee-youn, activistul sud-coreean care-l ajutase pe Bandi să scoată povestirile din ţară, declară că nu se mai poate lua legătura cu el şi că se teme de ce e mai rău. Do Hee-youn bănuieşte că scriitorul a fost asasinat, ceea ce ar echivala cu o refacere brutală a unanimităţii de gândire nord-coreene.
Mutatis mutandis, tot despre o unanimitate mimată e vorba şi în cazul românesc al alegerilor de anul trecut de la Federaţia Română de Fotbal şi de la Liga Profesionistă de Fotbal. De bună seamă, contextul este cu totul altul, iar între Coreea de Nord şi România nu există puncte de intersecţie. Cu bubele, eczemele şi furunculele ei, România face parte, de bine de rău, din Uniunea Europeană şi e chemată să se comporte în consecinţă. E cu atât mai mare stupoarea că, fie şi înăuntrul a două entităţi sportive, unanimitatea e obţinută şi aplaudată de cei care-o moşesc. Dacă în cazul nord-coreean unanimitatea poartă pecetea groazei paroxistice de pedeapsa capitală, în cazul românesc elementul care o face posibilă este interesul. De grup şi individual. El şi nu altceva determină un bilanţ electoral în care Răzvan Burleanu la Federaţia Română de Fotbal şi Gino Iorgulescu la Liga Profesionistă de Fotbal sunt reconfirmaţi pe post cu sută la sută voturi pentru, zero abţineri şi zero voturi împotrivă. Corolarul acestor manevre ubueşti este seria de rezultate proaste şi de calificări ratate care, în mod normal, ar scoate din urnă alţi câştigători. Dar cum să-i scoată, câtă vreme domnii Burleanu şi Iorgulescu sunt singurii candidaţi, fără să existe nici măcar posibilitatea pur teoretică a surprizei? Din locul în care îşi trăieşte veşnicia, pesemne că Nicolae Ceauşescu, el însuşi un atlet al unanimităţii, se înverzeşte de ciudă. Cu toată foamea lui de absolut politic, nici măcar el nu a reuşit să obţină sută la sută în alegeri. Pentru mimarea democraţiei, scorul electoral al lui Ceauşescu se învârtea în jurul lui 97 la sută – asta în condiţiile în care, pe multe buletine de vot, alegătorii scriau „Vrem pâine”, „Vrem căldură”, „Vrem carne” sau, ceva mai puţin elegant, „Mori, jigodie!”.
A treia formă de unanimitate se plămădeşte din elementele care se află la originea primelor două: frica şi interesul. Combinaţia serveşte din nou un cadru politic, însă de data asta fără riscurile mortale ale cazului nord-coreean. Este vorba despre baletul de protocol care obligă un guvern, un parlament sau o altă structură politico-administrativă să mimeze unanimitatea în adoptarea unei declaraţii sau a unei rezoluţii. Să luăm exemplul ipotetic al unei declaraţii comune împotriva antisemitismului sau împotriva discriminării. Ea va fi semnată obligatoriu de toată lumea, chiar dacă unii semnatari nu o vor face cu deplină sinceritate. Şi în acest caz unanimitatea va fi tot mimată, fiindcă francheţea absolută ar produce, bineînţeles, mai multe ponoase decât foloase. Cei care semnează declaraţia fără să fie convinşi de valoarea şi de importanţa ei o fac, după cum spuneam, din frică şi din interes. Pe de o parte, ei se tem că, nesemnând sau refuzând public să semneze, vor fi priviţi cu ostilitate şi vor risca izolarea; pe de alta, au tot interesul să fie evaluaţi la fel ca semnatarii sinceri şi să-şi conserve imaginea favorabilă în ochii comunităţii internaţionale.
După cum se vede, în toate aceste trei cazuri unanimitatea care se obţine nu este veritabilă, ci mimată, prefăcută, falsă. Într-o lume aşezată corect, în care valorile sunt fixate atent, mecanismele democratice funcţionează, iar conştiinţele nu sunt date cu chirie, chestiunea unanimităţii veritabile nu se pune decât în situaţii de viaţă simple, fără ecou şi anvergură. Există unanimitate dacă trei fraţi din trei aleg să cumpere aceeaşi prăjitură. Sau dacă toţi cei cinci membri ai unei familii se uită împreună la aceeaşi emisiune-concurs. În rest, problema unanimităţii este o falsă problemă. O lege nu poate fi votată, în lumea democraţiei reale, cu unanimitate de voturi. Un partid nu câştigă alegerile cu unanimitate de voturi. Câştigătoarea unui concurs de frumuseţe, la fel. Un preşedinte de ţară sau de federaţie, cu atât mai puţin.
Puse cap la cap, aceste lucruri duc împreună spre ideea că unanimitatea amplă, fie ea de resort politic, social, sportiv sau cultural, este o imposibilitate. O contradicţie în termeni. În cel mai bun caz, o utopie. Adică, spun englezii, un paradis al proştilor.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER