Novak Djokovic este unul dintre cei mai mari sportiv ai lumii. Câștigător a 93 de turnee, dintre care 22 de Grand Slam, cu un câștig din tenis de peste 167 milioane de dolari, cel mai mare din istoria sportului alb, Djokovic e un tip simplu, care a avut o viață și o copilărie grea. Sârbul s-a destăinuit într-un amplu interviu pentru Corriere della Serra, dezvăluind multe lucruri pe care nimeni nu le-ar fi bănuit.
– Novak Djokovic, câte limbi vorbești? – Engleză, franceză, italiană, spaniolă. În copilărie și germana, dar nu am mai exersat-o de ceva vreme.
– Și pe teren în ce limbă gândești? – În sârbă. Pe teren mă enervez în sârbă, mă bucur în sârbă, îmi este rușine în sârbă. Deși cu staff-ul, când nu vreau ca ceilalți să mă înțeleagă, vorbesc în italiană. De altfel, sunt aproape toți italieni: Edoardo și Elena, managerii, Claudio, fizioterapeutul, Marco, preparatorul atletic….
– Am înțeles că știi și ceva portugheză, chineză și arabă. – Câteva fraze. Este o chestiune de respect pentru țară. Când văd că faci un efort, ei apreciază acest lucru. Cu cât cunoști mai multe limbi străine, cu atât ai mai multă valoare. Nu mă refer ca om, mă refer la valoarea relațiilor, la bogăția prieteniei.
– Care este prima ta amintire? – Muntele. Kopaonik, în sudul Serbiei. Tatăl meu mă lua cu el la schi, înfășurat într-o eșarfă, când aveam șapte luni: asta mi-a spus, bineînțeles, nu ar fi fost o amintire, ci o traumă… Într-o zi eram singur în pădure, cred că aveam zece ani, și am întâlnit un lup.
– Un lup? – Un lup. Am simțit o frică profundă. Mi se spusese că în astfel de cazuri trebuie să te îndepărtezi încet, fără să-l pierzi din vedere. Ne-am privit timp de zece secunde, cele mai lungi din viața mea; apoi el s-a întors spre stânga și s-a îndepărtat. Am simțit o senzație foarte puternică, care nu m-a părăsit niciodată: o legătură de suflet, de spirit. Nu am crezut niciodată în coincidențe, dar a fost ceva prevăzut. A fost o întâlnire scurtă, dar foarte importantă.
– De ce? – Pentru că lupul simbolizează caracterul meu. Sunt foarte apropiat de familia mea și încerc să fiu disponibilă pentru toată lumea; dar uneori trebuie să fiu singur. De multe ori în viață m-am trezit singur. Singur cu misiunea mea, cu obiectivele mele de atins. Am rămas conectat la acel lup. Și pentru că lupul este sacru pentru noi, sârbii. Este animalul nostru totemic. Este simbolul unei tradiții naționale, al unei credințe ancestrale care a precedat creștinismul. O religie înainte de religie.
– Tatăl tău s-a născut în Kosovo, ai vizitat Mitrovica? – Da. Iar acum vreau să mă întorc în Kosovo, împreună cu soția mea Jelena, pentru a ne boteza acolo copiii, Stefan, în vârstă de opt ani, și Tara, în vârstă de cinci ani. Știu că subiectul este foarte sensibil. Conflictul este încă acolo, nu cu arme în acest moment, dar tensiunea se simte. Nu vreau să fiu implicat politic, dar pentru fiecare sârb, Kosovo este inima, este centrul culturii noastre, al identității noastre, al tradiției noastre, al religiei noastre.
– Cum a fost copilăria ta? – Libertate totală. Fără telefoane, când apunea soarele era semnalul că trebuie să mă duc acasă. Pădurea, natura au fost fundamentale pentru educația mea, mi-aș dori ca și copiii mei să stea cât mai mult în aer liber. Când aveam patru ani, am primit prima mea rachetă; dar niciunul dintre noi nu jucase vreodată tenis, nimeni nu știa ce este. Eram o familie de schiori, idolul nostru era Tomba bomba. Alberto Tomba.
– Apoi, pe munte a venit Jelena Gencic, fosta jucătoare de tenis care te-a descoperit. – Părinții mei aveau o pizzerie, se numea Red Bull. Chiar vizavi au construit terenuri de tenis. Eu aveam șase ani. Nu știu dacă a fost scris în destin că voi deveni campion, i-am spus că nu cred în coincidențe. Nimic nu se întâmplă din întâmplare și totul are un motiv. Dar cred în noroc. Și a fost un noroc că a apărut Jelena. Nu mai era loc pentru mine pe teren, iar de după gard îi priveam pe ceilalți copii cum se joacă. Apoi am deschis televizorul căutând un meci de tenis și am văzut finala de la Wimbledon: Sampras l-a învins pe Courier. În dimineața următoare, Jelena s-a apropiat de mine și m-a întrebat: Bună dimineața, băiete, știi ce este tenisul? I-am răspuns: da, am văzut ieri finala de la Wimbledon! Iar ea a zis: vrei să încerci?.
– Și ai încercat… – Jelena a văzut ceva în mine. De la ea am învățat totul. Dacă sunt atât de perfecționist, este pentru că ea a fost acolo. Ea o descoperise pe Monica Seles și dădea în cap așa: vrei o coca cola? Monica Seles nu bea Coca-Cola. Vrei un hamburger? Monica Seles nu mănâncă fast-food… De asemenea, ea m-a făcut să cresc ca om, m-a pregătit pentru viață. Abordarea mea holistică, atenția la ce mănânc, cum dorm, cum mă recuperez, cum primesc gândurile, am deprins-o de la ea. Mă ducea la ea acasă și mă punea să ascult muzică clasică….
– Care dintre ele? – Mozart, Bach, Vivaldi. Îmi citea poeziile lui Pușkin. Și îmi arăta videoclipuri cu campioni: reverul lui Agassi, serviciul lui Sampras, voleul lui Rafter și Edberg, forehandul lui Becker și săriturile, acele sărituri pe care nu am învățat niciodată să le fac.
– Cine a fost favoritul său? – Guga Kuerten, brazilianul. Cel mai carismatic, cel mai iubit. Așa că, atunci când am câștigat, în sfârșit, Roland Garros în 2016, i-am cerut permisiunea să sărbătoresc în felul lui: să desenez o inimă uriașă pe zgura din Paris.
– L-ați cunoscut și pe regizorul Emir Kusturica. – Da, și el este o altă persoană de la care am învățat multe. Poate că nu sunt de acord cu unele lucruri, dar el este un om autentic și onest. Unul care are curajul propriilor idei și care le apără împotriva presiunii mediatice. Și eu știu câte ceva despre asta, cu presiunile pe care a trebuit să le suport în ultimii trei ani.
– Te referi la vaccin? – Am suferit totul pe pielea mea. Mulți oameni au apreciat faptul că am rămas consecvență. Nouăzeci și cinci la sută din ceea ce s-a scris și s-a spus la televizor despre mine în ultimii trei ani este total fals.
– Ți s-a spus Novax Djokocovid. – Eu nu sunt anti vaccin și nu am spus în viața mea că aș fi așa. Nu sunt nici pro vaccin. Eu sunt pro alegere: apăr libertatea de alegere. Este un drept fundamental al omului să fie liber să decidă ce lucruri să își introduce în corpul lui și ce nu. Am explicat acest lucru o dată la BBC, la întoarcerea mea din Australia, dar au eliminat multe fraze, cele care nu erau convenabile. Așa că nu am mai vorbit niciodată despre asta.
– Cum a fost acolo unde v-au ținut în Australia? – O închisoare. Nu puteam să deschid fereastra. Am stat mai puțin de o săptămână, dar am găsit băieți, refugiați de război, care erau acolo de foarte mult timp. Cazul meu a servit pentru a face lumină asupra lor, aproape toți au fost eliberați, iar asta a fost o consolare. Un tânăr sirian era acolo de nouă ani.
– Nouă ani? – Acum este în America, când mă întorc în această vară vreau să îl găsesc și să îl invit să mă vadă la US Open, mă simt legat și de el. Judecătorul australian mi-a acceptat apelul, dar ministrul imigrației, care are puterea de a expulza pe oricine dorește fără motiv, m-a deportat. Cu toate acestea, nu am încălcat regulile. Am intrat în Australia cu documentele necesare și corecte, așa cum a recunoscut magistratul din primul proces.
– Dar nu ai fost vaccinat. – Făcusem Covid și m-am vindecat. Am respectat toate reglementările și nu am pus pe nimeni în pericol. Totuși, odată ajuns acolo, am devenit un caz politic, cineva care a pus în pericol lumea. Sistemul, din care face parte și mass-media, cerea o țintă, una care să se opună curentului principal; iar eu am devenit una. Mi-au pus eticheta de „no vax”, un lucru complet fals, care și acum îmi face rău la stomac. Apoi s-a dovedit că situația pandemică era foarte diferită de cum a fost prezentată. Acum, Organizația Mondială a Sănătății a scris că virusul nu mai este atât de grav, că face parte din toți virușii pe care îi avem.
– Dar asta tocmai pentru că nu a existat libertatea de alegere și toată lumea sau aproape toată lumea s-a vaccinat, nu crezi? – Cu toate acestea, societatea era divizată. Iar eu am fost pus la mijloc, desemnat ca persona non grata. M-am trezit singur, mă simțeam ca oaia, înconjurat de douăzeci de lupi. Iar un om singur împotriva mass media nu are nicio șansă. Uit repede, mă concentrez asupra lucrurilor bune. Am făcut Covid a doua oară. Am acceptat întotdeauna regulile, nu puteam să merg în America și nu am mers, am renunțat la două US Open pentru a rămâne consecvent cu mine însumi. Nu am vorbit pentru că am văzut că ceea ce spuneam era denaturat. M-am întors în Australia și am câștigat. Dar am fost dezamăgit. De către mass-media și de mulți colegi.
– Care dintre ei? – Nu dau nume. Dar când jumătate din societate este împotriva ta, atunci vezi adevărata față a oamenilor. Și mulți oameni au întors capul în altă parte. Mulți jucători și unii organizatori.
– Cum a fost în noaptea de 24 martie 1999, noaptea primului bombardament de la Belgrad? – M-a trezit explozia, zgomotul de sticlă spartă. Mama mea a căzut, s-a lovit cu capul de calorifer, a leșinat. Tatăl meu a țipat: Nole, frații tăi! Eu nu aveam încă doisprezece ani, dar eram cel mai mare. I-am luat pe Marko și Djordje și am ieșit în stradă, nu exista niciun adăpost în blocul nostru, așa că am fugit spre clădirea mătușii mele, era ora trei dimineața, era fum de bombe pe stradă. Am căzut, m-am zgâriat la mâini și la genunchi, m-am uitat în sus și părinții mei dispăruseră, am auzit un vuiet venind spre mine, m-am uitat spre cer și am văzut două F-117. Au tras două rachete spre spitalul militar, care au explodat la cinci sute de metri de noi, pământul s-a cutremurat, totul s-a cutremurat… A fost o traumă, chiar și acum mi-e frică de zgomote puternice și bruște, chiar și numai alarma de incendiu mă face să tresar.
– Este adevărat că ai continuat să joci tenis imediat după atentatul de la Belgrad? – Este adevărat. Școlile erau închise. Ce poți face împotriva bombelor? Nu prea multe, în afară de a-ți continua viața. Ne trezeam în zori, nu au bombardat niciodată în zori. Mergeam în zone în care nu erau raiduri sau în zone în care tocmai fuseseră raiduri. Pentru mine era ca o joacă, dar pentru părinții mei era un stres teribil: frica, coada pentru pâine, ora de curent electric pe zi când mama trebuia să gătească cât mai mult… Războiul acela era o motivație în plus. Jumătate din lume era împotriva noastră, țara noastră nu avea cu siguranță o imagine bună, iar eu am vrut să arăt lumii că există și sârbi buni”.
– Ce părere ai despre războiul din Ucraina? – Singurul lucru pe care îl pot spune, ca un copil al războiului, este următorul: în război nimeni nu câștigă. Războiul este cel mai urât lucru din viață, cea mai proastă invenție a omului, cea mai proastă idee din istorie. Am văzut două războaie, războiul civil din Iugoslavia și bombardamentul NATO asupra Belgradului, am văzut suferința familiei mele, sărăcia din țara mea. Războiul este ceva mult mai mare decât noi, nu poți decât să te rogi la Dumnezeu să i se pună capăt mâine. Din nefericire, războiul din Ucraina este lent și, cu fiecare zi, devine mai devastator. Sunt orașele distruse, viețile curmate, dar sunt și pagube care nu se văd, care vor dăinui. Am citit un articol despre efectele traumei de război: afectează sănătatea, în special digestia. Eu am avut probleme, cariera mea a luat avânt abia când am descoperit intoleranța la gluten și produse lactate, iar acest lucru poate fi legat de război. Dar cel mai rău lucru, desigur, este să pierzi o persoană dragă, iar războiul deschide un gol în fiecare familie. De aceea, nu pot susține niciun război împotriva vreunei țări.
– Este adevărat că, pentru ați permite să joci tenis, tatăl tău s-a îndatorat? – Odată cu războiul am pierdut totul, chiar și pizzeria. Tata mi-a arătat o bancnotă de zece mărci și mi-a spus: asta este tot ce ne-a mai rămas. Taxele de școlarizare pe care Niki Pilic, fostul campion la care mă recomandase Jelena, le deschisese în Bavaria, costau cinci mii pe lună. Tatăl meu a făcut asta pentru a mă face să înțeleg că am o responsabilitate. S-a dus la cămătari. La infractori. Serbia, pe vremea embargoului, era un loc periculos. I-au cerut o dobândă de 12,5 la sută. Apoi au adăugat: vă grăbiți? Da? Atunci hai să fie 15. Și mama mea a muncit mult, a suferit mult.
– Toată viața ai fost cu aceeași femeie, care se numește tot Jelena. Cum ai cunoscut-o? – Într-un club de tenis din Belgrad. Eu aveam 16 ani, ea 17, și era cu un alt jucător de tenis. El a câștigat un turneu, și-a ridicat tricoul și pe maiou avea scris: Jelena, te iubesc. L-am tachinat, dar în sinea mea mă gândeam: cine este această Jelena? Nu am luat-o de lângă el, se despărțiseră deja. Ea a plecat să studieze în Italia, la Bocconi, eu mă pregăteam cu Riccardo Piatti la Monte Carlo, am stat mult timp despărțiți. Din când în când venea să mă vadă cu trenul, eu mergeam cu mașina să o iau în Ventimiglia, ce mult timp am petrecut în gara aceea… Dacă ar fi început să lucreze, ne-am fi pierdut unul pe celălalt, cu viața pe care o duceam eu, renunțarea la job era singurul mod în care puteam fi împreună. Ea a lucrat trei, patru luni, apoi m-a ales pe mine. Îi sunt foarte recunoscător pentru asta.
– Este adevărat că ai încetat să îți mai imiți colegii după ce Federer ți-a cerut-o? – Federer nu mi-a cerut și nu m-am oprit cu imitațiile. Anul acesta, la Monte Carlo Players Show, i-am imitat pe Andy Murray, Medvedev și pe rapperul Snoop Dogg. Niciodată nu am imitat pe cineva pentru a-l jigni, ci pentru a mă distra, pe mine și pe cei prezenți în tribune.
– Cum a fost, de fapt, relația ta cu Roger Federer? – Nu am fost niciodată prieteni, între rivali nu este posibil, dar nu am fost niciodată nici dușmani. Am avut întotdeauna respect pentru Federer, a fost unul dintre cei mai mari din toate timpurile. A avut un impact extraordinar asupra tenisului și a mea, dar nu am fost niciodată apropiat de el.
– Este adevărat că la început ai fost prieten cu Nadal, iar asta s-a terminat când ai început să-l învingi? – Nu. Nadal este cu doar un an mai mare decât mine, suntem amândoi zodiac gemeni, la început am fost chiar la cină împreună, de două ori. Dar chiar și cu el prietenia este imposibilă. Întotdeauna l-am respectat și l-am admirat foarte mult. Datorită lui și lui Federer am crescut și am devenit ceea ce sunt. Acest lucru ne va uni pentru totdeauna, așa că simt recunoștință față de ei. Nadal face parte din viața mea, în ultimii 15 ani l-am văzut mai mult decât pe mama mea..
– Și Fiorello? – Prea drăguț. Un fenomen. Alți comedianți în afara scenei sunt triști, el, chiar și în privat, nu încetează să glumească, să facă spectacol. Când a căzut de pe motocicletă, l-am căutat, ca să fiu lângă el. Îmi place tot ce face, la radio, la televizor, chioșcul de ziare Fiore este o invenție genială. Când se va termina tenisul, aș vrea să fiu și eu actor. În teatru, însă.
– De ce ești fan AC Milan? – Din cauza tatălui meu. Și pentru Dejan Savicevic, geniul.
– Ești cunoscut pentru forța ta mentală, pentru talentul tău de a juca punctele decisive mai bine decât cele normale. Mai devreme ai spus: gânduri binevenite. Ce înseamnă asta? – Gândurile negative nu trebuie respinse, ci salutate și lăsate să treacă.
– În Italia ești iubit, în altă parte s-a strigat adesea împotriva ta. Punctul culminant a fost finala de la Wimbledon 2019, unde în setul al cincilea i-ai anulat lui Federer două mingi de meci pe serviciul lui. – Și la final am spus că publicul striga Roger-Roger și în interiorul meu. strigătul a devenit Novak-Novak. Acea finală a fost unul dintre cele două mari meciuri din viața mea.
– Care e celălalt? – Finala din 2012, din Australi,a cu Nadal: o bătălie fizică care a durat aproape șase ore. În majoritatea turneelor, când am jucat împotriva lui Federer și împotriva lui Nadal, publicul a fost împotriva mea. Mi-am spus: trebuie să-ți dezvolți puterea în interiorul capului, altfel nu vei câștiga niciodată. Dar nu este un lucru ușor, să transformi fanii adversari în energie. Nu funcționează întotdeauna. Așa cum obișnuia să spună Michael Jordan: „Am eșuat, am eșuat, și am câștigat”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER