City nu a prea meritat să învingă în finală, dar a demonstrat adevărul vechi cum că o finală nu se joacă, ci se câștigă. Inter a jucat-o așa cum trebuie, surprinzător de precis în tot ce a făcut, și a scăpat-o printre degete dintr-un singur motiv: nu a vrut să vadă realitatea pe care ea însăși o construia, minut cu minut, metru cu metru. Un bizar paradox al fricii a făcut-o să rateze patru mari ocazii, să-și atragă neșansa în principalele momente ale jocului (cum sare mingea aia dată prost de Bernardo Silva în blocaj, fix la Rodri!, cum se ferește de ea Calhanoglu…) Ce meci ciudat, ce rezultat nedrept și toate acestea pentru că, în timp ce demontau mitul și jocul lui Guardiola, interiștii lui Simone Inzaghi refuzau să creadă că se poate obține ceea ce chiar se putea, grație lor. Ați mai văzut așa ceva?
Oho! Și nu doar în finale, dar să rămânem la ele. În 2016, la Milano, poftim, Atletico a jucat mult mai bine ca Real, dar s-a dus, implacabil, către eșafod, răstignită de propria necredință. Luase un gol din ofsaid, ratase un penalty, dar domina și forța egalarea, care a venit și a avut efectul exact pe dos. Cum să nu te gândești că Madridul, care te învinge de o sută și mai bine de ani, Madridul pe care acum îl ai în genunchi, nu te va învinge, în cele din urmă? Ba daaa, te va învinge! În prelungiri, la lovituri de departajare, te va învinge! Nu ai avut acum doi ani, în 2014, la Lisabona, 1-0 în minutul 92 și 48 de secunde? Mai erau 12 secunde, 12 secunde, atât. Prea multe pentru Atleti, suficiente pentru Sergio Ramos. Egalarea și apoi sentința, în prelungiri: 4-1. Agonia.
Am atacat, am atacat, am “subordonat”, cum zice azi unul dintre eroii de atunci, am egalat în ultima clipă, am intrat în prelungiri, ei au rămas în 10, am preluat conducerea, ei au mai pierdut niște oameni, ne-au egalat și ne-au eliminat la penalty-uri.
Am văzut multe, dar așa un joc bun ca al Interului, care, paradoxal, să se și teamă de Guardiola atât de tare, de povestea asta cu banii în grămezi ai șeicilor, nu am văzut! Presingul excepțional, traseele gândite până la ultimul detaliu, curajul, viteza de reacție, atât de devastatoare uneori încât și-a ucis propriile atacuri, toate adunate au oprit mașinăria altădată perfectă a geniului Guardiola. Geniu, vezi bine, dar cu păcate.
Au oprit-o, cât au crezut și cât au fost lucizi. Apoi, interiștii s-au pierdut de tot, luând, după golul încasat, decizia de a ataca la maniera de “totul sau nimic”. A fost nimic, în cele din urmă, semn că fotbalul îți dă, dar nu cât meriți. Ca viața, ca roata norocului.
Iar dacă tot am pomenit Divinitatea, să-i dăm lui Guardiola dreptul de a se revendica de la ea. Manchester City e construită ca o minune, cu jucători divini și, deseori, cu un joc atât de bine planificat, încât adversarii dispar încetișor de pe teren, deși sunt acolo.
Și și-a făcut propriile planuri, am povestit deja. Nu avea cum să controleze ratările atacanților lui, nimeni nu poate asta pe lume. Nu avea cum să le dea mai multă încredere, nu a reușit să le scoată din cap ideea că Guardiola nu poate fi învins.
A încercat ce se putea omenește, în fața unei mașinării perfecte de joc. A ciobit în acea perfecțiune, putea și merita s-o bată. Dar a refuzat să deschidă ochii și să vadă ceea ce generase în teren: un joc mai incisiv, mai direct, mai periculos ca al trimisului lui Dumnezeu pe Pământ. Inter, echipa cu Domul acasă, nu a crezut însă.
Și așa va fi destul de multă vreme de acum înainte. Gluma lui Pep, de după finală, la adresa Madridului, “ei au 14, trofee, noi, unul, dar, atenție, venim tare din urmă!”, nu e chiar o glumă. Arta lui, aproape desăvârșită, tocmai de acest titlu avea nevoie, ca să rupă de acum și mai multe sute de milioane de lire, și mai multă clasă de joc, oriunde ar fi ea, către “cetățeni”. Un imperiu s-a construit acolo și va fi foarte greu de oprit.
Inter a avut o șansă, dar Inter, s-a văzut, nu e o echipă de șanse. Madridul, poate cu Mbappe, ar putea fi. Între ele, doar între ele, se va juca acest trofeu ciudat și nedrept.
Fotbalul se va pulveriza prin acești doi giganți, asta după ce va arde totul în jur. Abia apoi, peste ani și ani, cineva o să îndrăznească să deschidă ochii și să se opună.
Va avea nevoie nu doar de mult curaj, ci și de un noroc chior. Inter, sâmbătă, la Istanbul, a avut parte de jumătate din ecuație. Mă tem că doar o prezență de spirit ca a lui Duckadam, acum zeci de ani, ar mai putea opri desenele lui Pep și arta lui Rodri, cel mai bun fotbalist din lume la această dată galactică. Păi, ori suntem Dumnezei, ori nu mai suntem?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER