După 8 meciuri din această campanie, calup încheiat de victoria cu Andorra, e momentul să aducem oglinda, înaintea probei finale cu Israel și Elveția. Din fericire, acum, rostul oglinzii pentru echipa națională pe final de an e să… ne privim. În ultimele calificări, când o aduceam spre cap la început de iarnă, testam doar dacă și cât mai răsuflăm în preliminarii.
Pentru că boala noastră e departe de firesc, începem cu diagnosticul. Cum altfel, când suntem naționala care nici meci n-a pierdut, dar nici sărbătoare n-a avut? Deși e liderul grupei, cu meci în plus?
Ei bine, de la cap ni se trag toate.
Să o rostim noduros, ca să pătrundă. Mental, presiune, provocare psihologică, declinați după sensibilități și contexte!
Noi nu avem azi valoarea, individuală sau ca echipă, pentru a câștiga meciuri doar din diferența de valoare față de adversar. Față de niciun adversar!
Dar nici atât de slabi nu suntem încât să ne liniștim.
Capul nostru în perspectivă tricoloră e pe algoritm de păcănele. Uneori, “ne dă” cu 10 lei. Vezi remiza din Elveția. Alteori, băgăm nevrotici pensii, alocații, speranțe și ajutoare de șomaj. Și degeaba. Cazul Belarus.
Ține cineva oglinda, ne apucăm?
Am făcut 2-2 în deplasare cu o națională de Mondial, dând peste cap toate cotele Universului “la live”, din 3 șuturi pe poartă. Și am rupt tricoul de pe noi după Belarus, cu 75 de atacuri fără gol!
Echipa națională a avut porțiuni de meci foarte bune care se uită repede în această campanie, dar și sferturi de oră cu mâinile bâjbâind prin punga de-un leu între calmante. Cum facem “ambele faze” dacă nu suntem foarte buni, dar nici “praf”?
Există un reglaj al așteptărilor care ne depășește. Din așteptările jucătorilor, ale noastre, ale oamenilor de fotbal înfipți, cei mai mulți, pe eșafodul public doar în sulița propriului interes mercantil. Așteptările înjunghie carnea de miel obosit a acestui grup tricolor.
Nu sunt ei suficient de rezistenți mental, nu? Poate. Ar fi fost, dar i-a vlăguit constanța eșecurilor, cu naționala și pe la cluburi? Foarte probabil.
Când vin așteptările, tremură “gladiolele” la echipa națională. Când nu, suntem… dați naibii.
Edi Iordănescu știe că putem încurca pe oricine. De aceea a acceptat mandatul. Și știe acum și că putem claca oricând. De-acea trimite mesaje inclusiv în spațiul public de responsabilitate înainte de Belarus, de-aceea tace când e luat peste picior pe subiectul acesta.
Iar treaba asta cu așteptările e argument și pentru simptomele dinaintea lui. Am jucat bine cu Germania acasă și în deplasare, cu Rădoi pe bancă, pentru că toți se așteptau să luăm “șapte”. Când am jucat baraj de EURO în Islanda sau când trebuia doar să-i învingem la București, cu presiunea așteptărilor pe umeri… Dumnezeu cu mila!
Când Edi Iordănescu a alcătuit prima listă largă de tricolori pe care urma să se bazeze în drumul său la echipa națională, privind spre cele 50 și ceva de nume, grupate pe posturi, pun pariu că una din primele reacții a fost: poți pune aproape orice variantă.
Așa gândește și Brazilia, aici ne aflăm și noi. Ca să zâmbim prin lacrimi. Nu avem diferențe de valoare uriașe între jucătorii eligibili la națională, pe același post. Fix la acest moment, exceptându-l pe Nicolae Stanciu, care trage deseori și la propriu echipa după el pe teren, orice fotbalist poate fi înlocuit în echipa de start a României cu rezerva sau rezervele lui din lot!
Pe genunchii acestei realități, doar diferențele de stare mentală ale jucătorilor în preajma partidelor, de reacție la așteptări, fac să producem binele sau să clacăm.
Fără spirit, unitate, coeziune și sacrificiu, eram MORȚI în această grupă, considerată atât de slabă! Iar cuvintele astea, care sunt greu de înghițit fără bănuieli de propagandă, pe care Iordănescu se tot încăpățânează să le rostească și pe care jucătorii chiar le simt azi la națională, sunt tocmai dramul de rețetă în baza căreia ne ducem zilele neînvinși, cu toate cele de mai sus clocotind prin organe.
Iordănescu a înțeles asta și a înțeles repede: fără staruri, fără mentalitate de învingători construită pe calificări recente, fără lideri, fără echilibru psihic, n-avem nicio șansă. Putem ceva doar dacă ne mușcăm orgoliile și ne punem spate-n spate.
Cum ar veni: mai bine să ne dăm viața fără regrete, încercând ceva, decât să ne-o ia alții. Asta se vede în teren. E marele câștig.
De la cap ni se trag toate, pentru că altfel nici nu ai putea explica paradoxul numărul 3424821 din viața tricolorilor: noi nu avem resurse fizice pentru două meciuri în trei zile, nu suntem obișnuiți nici la cluburi cu acest ritm, dar… cel mai bun meci al nostru e totdeauna al doilea la fiecare acțiune!
Să nu vă așteptați la vreo soluție acum, aici. Dacă aveam, nu mai sufeream nici eu alături de națională. Nu mă pricep. Nu vedeți că pe marginea acestei oglinzi mâinile noastre sunt una lângă alta?
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER