Drumul spre Paris, parcurs, așa cum spune legenda, de Constantin Brâncuși pe jos, este acum drumul devenirii unor sportivi. Munca și sacrificiile lor își vor fi aflat șansa de a-i transforma în eroii unei țări și în elitele unei lumi.
A fi român nu a fost, nu este și nu va fi niciodată simplu. Înaintea lui David Popovici sau a lui Cătălin Chirilă, înaintea Ancuței Bodnar sau a Simonei Radiș, la Paris și-au testat destinul genii precum Constantin Brâncuși, George Enescu, Eugen Ionescu sau Emil Cioran. Ordinea e aleatorie, așa cum e și în Panteonul sportivilor care ne-au făcut să-i iubim prin perfomanțele lor la Jocurile Olimpice.
Nu poți face o ierarhie a „zeilor” sufletelor noastre. Statuia lui Ivan Patzaichin sau cea a Nadiei Comăneci, statuia Iolandei Balaș sau cea a Elisabetei Lipă, statuia lui Nicolae Linca sau cea a Dianei Mocanu stau una lângă alta. Lista este imensă. 90 de medalii de aur, 97 de medalii de argint și 122 de medalii de bronz. Toate s-au născut și au intrat în eternitate la Jocurile Olimpice. Realitatea e uneori un clișeu.
Dar România și românii nu au trăit doar pentru performanță. Inima tricoloră a bătut și pentru lacrimile celor care au ratat, pentru durerea celor care au fost aproape și pentru disperarea celor cărora destinul altora le-a fost potrivnic.
Pentru că la Jocurile Olimpice vin, mai mereu, cei mai buni. Fără limite de emisfere, bărbați și femei născuți pentru glorie o caută de parcă acolo și atunci lumea se va sfârși pentru ei. Și pentru unii chiar așa se întâmplă. Lumea cum o cunoșteau până să devină campioni olimpici sau să urce pe podium nu mai este niciodată la fel.
Brâncuși a fost, posibil și probabil, cel mai mare vizionar născut de acest popor. În lucrările sale a adus viitorul în prezent și nemurirea printre muritori. „Eu nu creez păsări, ci zboruri”. Când lupta va fi mai grea, când secundele se vor fi spart în fărâme de milisecunde, nu uitați să creați zborul!
Ce teatru absurd trebuie să fie atunci când muncești o viață pentru o cursă de câteva secunde sau zeci de secunde. Când totul depinde de o stare, de un freamăt al organismului și al minții tale dintr-o zi oarecare. Cum poate omul să-și seteze depășirea limitelor cu precizia pe care doar Divinitatea o are în alegerea campionilor? Între români și francezi a existat o legătură invizibilă, ca un ADN cultural transmis virtual: noi am vrut să fim mereu ca ei, ei nu au putut să fie niciodată ca noi.
Eugen Ionescu a fugit de România și a atins desăvârșirea la Paris. Câți dintre voi nu ați simțit că țara aceasta e prea mică, la propriu și figurat, pentru visele voastre, pentru potențialul vostru? Atunci când între victorie și eșec va fi doar o barieră a credinței în forțele voastre, nu uitați cuvintele lui Eugen Ionescu: „Plonjați în uimire și stupefacție fără limite, în acest fel puteți fi infiniți”.
Infinitul. Ce cuvânt mare. Pentru noi, cei simpli, un infinit nu ne-ar fi de ajuns pentru a-l atinge. Dar pentru alții, frământați din drojdia harului dumnezeiesc, infinitul s-a înfiripat în realitate. Ca un drum pe străzile visătoare ale Parisului, între soarele și ploaia verii capricioase, cu ochii mereu spre frumos, adică spre tot ce e în jur. Parcă de undeva, din depărtare, se aude Poeme roumain. Adică Poema română.
Și pe Enescu, ca și pe Ionescu, francezii i-au adoptat. Și au devenit ai lor, poate, mai mult decât au fost sau au rămas ai noștri. Dar noi am continuat să îi iubim, așa cum știm noi, de la depărtare, puțin sau mult, fără însă de uitare. Când gândul vostru va zbura spre imnul ce-ar putea răsuna pentru performanța voastră și veți stoarce ultima resursă de energie, să știți că unul de-al vostru a crezut în visul vostru de când erați nenăscuți: „Ce greşeală este să crezi că un copil, pentru că e mic, poartă în el visuri minuscule!”.
Purtați cu voi visurile noastre. Și noi sperăm să le împliniți și pentru noi. Chiar dacă, nedrept poate, nu am fost alături de voi când v-a fost greu. Când durerea mușchilor și a oaselor v-a apăsat. Când mâncarea nu v-a ajuns. Când palmele s-au crăpat de la muncă. Când creierul a simțit că va ceda de dor față de o viață normală. Voi ați ales altceva. Voi ați fost aleși. Și chiar dacă ne urâți, uneori, să faceți asta așa cum a făcut-o Cioran cu România sa. A urât-o din prea multă iubire. „Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate și am uitat să trăim, gândind prea mult viața”.
De acolo, de la Paris, de unde te poți scufunda în Sena sau te poți înălța pe Turnul Eiffel, să nu vă pierdeți curajul! Pentru că nu sunteți singuri! România va fi, atunci, oportunistă și profitoare, gata să se înfrupte din clipele voastre de perfecțiune, ca și cum ea e perfectă.
Nu este, dar tocmai de aceea este unică și minunată!
Bine ai venit, 2024! Paris, en garde!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER