Selecționerul Edi Iordănescu se ascunde în spatele cuvintelor. Nu-i place să fie față în față cu jurnaliștii. Evită. A devenit deja o modă ca în afara conferinței de presă, dinaintea partidelor și după, să nu răspundă întrebărilor incomode. E iritat vizibil.
La convocarea lotului dă un interviu unui angajat FRF în care avem senzația că întrebările pe care le primește sunt concepute chiar de el, plus câteva cuvinte pregătire de acasă, așa cum proceda pe vremuri Cornel Dinu și mai nou Justin Ștefan în editorialele sale de cascadorii râsului din buletinul informativ LPF.
Cum nu știți ce-i asta? O broșură pdf unde secretarul LPF dă citate din Goethe și se crede Ion Cupen.
Să asculți cele 17 minute cu Edi Iordănescu devine un efort teribil, un amestec de plictiseală amestecat cu irascibilitatea. Preferi discursul unui politician. La ăla știi sigur că te minte, dar la Edi?
Conferințele cu tatăl, Tata Puiu, erau tensionate dar erau consistente. Nu refuza dialogul, avea clișee, se enerva, era natural. Edi Iordănescu e sub presiune, ezitant, preocupat.
Vrea să epateze, să folosească unele cuvinte noi. Nu lipsesc progres, organizare, consistență. La ultima conferință a utilizat cuvântul filtru de 4 ori.
Uneori e atât de grav, de am impresia că lucrează să oprească o mare explozie la centrala de la Fukuoka. E totuși selecționerul unei naționale, fanii vor fotbal, nu trebuie să fii atât de încrâncenat. E sport. Înțeleg, e și miză.
Cine a urmărit trailer-ul cu calificarea naționalei la Euro și nu are treabă cu fotbalul are senzația că domnul selecționer face parte din gruparea Hamas înaintea unui atac decisiv. Nu că țipă, antrenorii mai urlă să-i motiveze pe jucători sau poate nu știu să transmită un mesaj, nu asta-i problema, ci comportamentul.
Cel mai corect, dar nu are curajul să-i spună vreun angajat de la Casa Fotbalului, ar fi ca Edi Iordănescu să cheme jurnaliștii și să-i lase să pună întrebări, el răspunde și evident face ce crede de cuviință.
Dar să refuzi dialogul direct despre minutele lui Ianis Hagi la Alaves, despre toate probleme de acum, nu dă bine. Întâmplător am fost, în cariera mea, pe la conferințele de presă ale Franței și ale Olandei. Nimeni nu refuză dialogul, sunt mese cu numele jucătorilor unde poți sta de vorbă cu fotbaliștii. Cu Deschamps și alții. Era Van Nistelrooy mai amabil la acea masă și mai volubil ca Denis Alibec în fața computerului.
Puneai și întrebări mai dificile, se amuzau fotbaliștii, răspundeau, toată lumea era destinsă.
La staff-ul nostru tehnic, atunci când se apropie un meci, cred că nici Horațiu Mălăele cu glume noi în repertoriu nu-i poate scoate din starea de surescitare pe antrenori. Fotbalul e important, dar nu e o chestiune de viață și de moarte.
Și dacă te bate Slovacia și dacă învingi Belgia nimeni nu poate contesta că Edi Iordănescu nu e un antrenor serios, preocupat și profesionist. Un zâmbet, o glumă, un gest calm ar face diferența între el și un angajat al unei centrale nucleare gata să sară în aer ucigând jumătate de planetă.
La fotbal nu e nicio catastrofă dacă pierzi un meci. Vine altul și îți iei revanșa. Cineva spunea că „există frică atunci când te încrunți. Există dragoste când zâmbești”. Întrebarea rămâne: Când zâmbește Edi Iordănescu înaintea unui meci? Chiar și amical. Probabil niciodată. Nici măcar cu modesta Irlanda de Nord.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER