După ce ProSport a anunțat în exclusivitate AICI vestea retragerii din activitatea fotbalistică pentru Ciprian Tătărușanu, emblematicul portar a oferit în exclusivitate o amplă confesiune la final de carieră.
Prima parte a interviului de colecție poate fi descoperit AICI, una în care Tătărușanu a parcurs anii petrecuți în fotbalul românesc, la Juventus Colentina, Gloria Bistrița și Steaua București, denumirea vremii, prin dezvăluiri de senzație și amintiri povestite în premieră!
Astăzi, în partea a doua și ultima, mergem împreună pe firul sezoanelor de excepție ale goalkeeper-ului în Serie A și Ligue 1, apoi descoperim secretele echipei naționale la capătul a peste un deceniu de activitate. Dar și gândurile lui Ciprian Tătărușanu la retragerea din fotbal!
În 2014 ai ajuns la Fiorentina, sub comanda lui Vincenzo Montella, într-un vestiar cu Joaquin, Gilardino, Cuadrado, Mario Gomez, Aquilani, a venit și Salah. Cum te-ai adaptat?
A fost un șoc, sincer. La echipă, totul ok. Firenze, un oraș minunat. Bază nouă de pregătire, cele mai bune condiții. Dar șocul a venit în cantonamentul de vară. Am mers la Moena, la munte. Un hotel de 3 stele, fără internet, stăteam câte doi în cameră. Păi la Steaua era totul de top! Mi-am zis: „Doamne, cine-ar fi crezut…”. Dar, când vezi că Mario Gomez nu zice nimic, își pune ghetele și muncește, dacă jucători mai mari ca tine tac și se pregătesc, pui capul jos și-ți vezi de treabă!
Un sezon 2014/2015 de excepție, ați terminat pe locul 4 în Serie A, ați jucat semifinale de Europa League. Ai devenit titular în fața brazilianului Neto, dar te-ai accidentat. Te-ai temut că vei pierde locul în echipă?
Nu, chiar nu! Deși a fost o accidentare grea, hernie de disc și nu-mi puteam mișca piciorul drept. Vreo trei luni out, plus un an până când am revenit la nivel ideal. Dar nu m-am temut că pierd echipa. Pentru că eu am ajuns la Fiorentina cu Neto în ultimul an de contract și nu dădea semne că va prelungi. În ianuarie el a semnat cu Juventus, așa că eu am devenit portarul numărul unu. Să știi, în general, sunt foarte puține cazuri când poți să-i iei pur și simplu fața unui portar și să-l pui pe bancă. Nu i-am luat fața, l-am schimbat, ca să zic așa. A fost strategia clubului și a mers foarte bine. Sezonul următor am apărat meci de meci, am terminat pe locul 5 în Serie A, peste Milan, peste Lazio.
Din cele trei sezoane petrecute la Fiorentina, care a fost cel mai frumos moment trăit?
Cred că victoria 2-1 cu Juventus Torino, meci jucat la Firenze. De când am ajuns la echipă mi-au spus suporterii că meciul cu Juventus e cel mai important din orice sezon. Bine, mi-am seama pe parcurs și de faptul că fiorentinii sunt tare greu de mulțumit.
De ce?
Păi, după acel 2-1 cu Juventus, am ieșit a doua zi prin centrul orașului, am avut liber. Și m-a abordat un fan: „Tătă, ieri?”. Ieri, ce? Am bătut! Tocmai pe Juventus, marele inamic! „Da, Tătă, am bătut, dar când prinzi un Juventus așa slab trebuie să le dai 4-5 goluri!” Mamăăă… Și Juventus îi avea pe Buffon, Chiellini, Bonucci, Dybala, Higuain!
Cum te-a modificat ca fotbalist experiența primilor trei ani în Il Calcio?
A fost surprinzătoare. Eu mă așteptam ca fotbalul italian să fie așa cum sunau stereotipurile pe care le auzisem în România. Multă tactică, multă forță. Dar, la Fiorentina, cu Montella antrenor, nu era deloc așa. Foarte puțină sală de forță, destul de puțină tactică, totul bazat pe tehnică, posesie și construcție.
Mutarea la Nantes, în 2017, una neașteptată! Erai titular și apreciat la Fiorentina, echipă de cupe europene în Serie A, dar ai ales o formație de mijlocul clasamentului sau a doua jumătate, din Ligue 1.
Corect, Nantes era mai slab cotată decât Fiorentina. Doar că la Fiorentina a avut loc atunci o revoluție, să-i spunem așa. Un nou director sportiv, patronii voiau să vândă clubul, am plecat vreo 7-8 titulari. Am fost surprins și eu de oferta lui Nantes, știam că jucaseră acolo Moldovan, Nicoliță, Bratu, dar nu mă așteptam să fiu ofertat. Însă Claudio Ranieri tocmai semnase antrenor, mi-am zis că asta trebuie să fie o garanție pentru performanță. Și, cum simțeam după trei ani la Fiorentina că e nevoie de o schimbare, s-a potrivit totul ca o mănușă!
Ce-i drept, start formidabil în sezonul 2017/2018 din Ligue 1, ai fost portarul începutului de campionat în Franța. Cum de te-ai integrat așa rapid?
Poate și pentru că nivelul din Italia era mai ridicat decât în Franța, e un motiv real. Apoi, tot staff-ul lui Ranieri era compus din italieni, dialogam ușor, iar ei știau și franceză și m-au învățat și limba aceasta. Știam perfect ce se dorește de la mine. La Nantes nu era presiunea de la Fiorentina, am terminat sezonul la jumătatea clasamentului, fără emoții privind retrogradarea, și era excelent pentru acel moment. Oricum, după Steaua, Nantes e echipa care mi-a rămas cel mai aproape de suflet!
Interesant! N-aș fi crezut asta. Ce te-a făcut să simți asta?
Oamenii din Nantes, viața de acolo, centrul de antrenament într-un decor incredibil, într-o pădure, stadionul și atmosfera de la meciuri. A fost o combinație foarte fericită, din multe perspective. Uite, eu n-am auzit vreodată suporterii lui Nantes fluierând pe stadion! Nici la 0-2, nici la 0-3 măcar! Nu degeaba în Franța se spune că suporterii lui Nantes și ai lui Lens sunt cei mai buni. Deși mie nu-mi plac revenirile la o echipă, ciorbele reîncălzite cum se spune, din cluburile din străinătate unde am fost, la Nantes m-aș mai fi întors! Și cred că doar la Nantes.
Este diferit rolul portarului în Ligue 1 față de Serie A?
Per total, Ligue 1 e un campionat mai puțin stresant decât Serie A. Nu se pune atât accent pe detalii. La portar, spre exemplu, în Italia se analiza că ai piciorul drept cu 4 centimetri prea spre interior sau prea exterior, ca poziționare. În Franța, totul e mai liber. De aceea și tinerii cresc mai bine și mai ușor în fotbalul francez. Li se dă libertate. Să încerce, să greșească, să caute duelurile unu la unu, în cazul atacanților.
Într-un singur an din acea perioadă ai pierdut doi coechipieri. David Astori, de la Fiorentina, a murit în somn, iar Emiliano Sala, de la Napoli, într-o tragedie aviatică. Te-au făcut aceste momente să înțelegi altfel fotbalul, viața?
Da… (oftează și tace). M-au marcat… enorm. Atât de mult încât chiar ajunsesem să mă gândesc dacă nu e și vina mea, cumva, nu știu…
De ce spui asta?
Păi, plec de acolo, merg dincolo, tragedie după tragedie… Nu-ți mai spun că, înainte de dispariția lui Sala, am pierdut și un fizioterapeut de la Nantes. Dureros. Te schimbă. Te schimbă mult.
În vara lui 2019 te muți la Lyon, locul 3 în Franța. Antrenor Sylvinho, fostul fundaș și actual selecționer al Albaniei. A fost înlocuit rapid cu Rudi Garcia. Iar tu apărat foarte puțin la Lyon, a fost un lucru asumat?
Nu, nicidecum! La Milan a fost asumat, dar la Lyon, nu! Aș fi vrut tare mult să rămân la Nantes, ajunsesem în ultimele 6 luni de contract, dar nu ne-am înțeles pentru continuare. A venit oferta de la Lyon, m-am întâlnit cu directorul lor sportiv și l-am întrebat direct: de ce aveți nevoie de portar titular, dacă îl aveți deja Anthony Lopes? Mi-a spus că Lopes mai are un an de contract și urmează să plece în vară, că știe și el că nu e logic să aibă doi portari titulari, că eu voi deveni titular după plecarea lui Lopes. Bun! Le-am cerut un contract mare și pe o durată mai mare, ca să mă asigur. Mi-au satisfăcut toate pretențiile. Am semnat. Doar că, după o săptămână, schimbare!
În ce sens? Ai fost păcălit?
Nu, directorul sportiv nu m-a mințit. Dar am ajuns la Lyon și președintele clubului l-a adus pe brazilianul Juninho, fostul lor jucător, ca director sportiv. Deși considerată o mutare pentru imagine, Juninho și-a dorit imediat mult mai multă influență la club. L-a înlăturat practic pe directorul sportiv cu care eu discutasem. A picat și scenariul cu plecarea lui Lopes. Iar eu am rămas în aer, victimă colaterală.
N-ai mai putut pleca de la Lyon, nu?
După două săptămâni, am vrut deja să plec! Dar mai erau doar câteva zile din perioada de transferuri și nu s-a mai putut, nu s-au mai legat lucrurile. Iar pentru președintele clubului a fost mai ok, per total, să rămână în lot cu doi portari titulari, valoroși, decât cu niciunul. Deși asta a însemnat ca eu să devin rezervă. Deși eu am fost cel care a avut de suferit.
Vine anul 2020, cu reîntoarcerea în Italia, la AC Milan. Stefano Pioli antrenor și iarăși un vestiar uluitor. Donnarumma, Rafael Leao, Calhanoglu, Paqueta, Theo Hernandez, Zlatan Ibrahimovic. Însă a părut că te-ai integrat din prima zi!
Poate pentru că aveam părul lung și mă îmbrăcam în stilul italian (râde). Da, așa e, mi-a fost ușor. Pentru că știam deja limba, știam campionatul, aveam deja un statut după sezoane în Serie A, în Ligue 1. La Milan am știut că voi fi numărul doi ca portar, mi-am asumat asta din start, dar am vrut neapărat să semnez cu un club de asemenea anvergură. Și abia așteptam oricum să plec de la Lyon.
Al doilea sezon la AC Milan, unul de excepție. Cum revezi acum în minte parcursul încheiat cu titlul de campion în Serie A?
Am prins meciuri foarte bune și foarte tari în poarta lui Milan! Și primul sezon fusese ok, echipa a revenit după mulți ani în grupele Europa League. Dar al doilea sezon a fost… perfect! Am apărat în derby-ul cu Inter, decisiv pentru obținerea titlului după cum s-a văzut, și am parat un penalty, fiind desemnat „omul meciului”. A fost important și acel 2-1 la Roma. Plus meciuri în grupele Champions League, un 1-0 la Atletico Madrid acasă, deplasare tare grea! Un sezon copleșitor în sens pozitiv, am fost norocos să trăiesc așa ceva!
Stefano Pioli declara: „Tătărușanu, foarte respectat de coechipieri!”. Cât a contat în câștigarea acestui statut abordarea ta profesionistă în pregătire și în evoluții, și cât felul tău de-a fi dincolo de gazon?
La Milan am avut o motivație în plus. Secretul ține de faptul că fusesem mai mereu numărul unu în poartă, titular la toate echipele până la Lyon. Din postura de titular, știam bine cum se comportă cei care nu evoluează, vedeam cum se antrenează rezervele, fusesem mereu atent, iar majoritatea n-o fac așa cum ar trebui. Încearcă să-l șicaneze pe antrenor, se fac uneori că nu-l aud, lovesc aiurea în minge la antrenament, ba chiar se bucură la eșecul echipei!
Chiar ai trăit astfel de situații, le-ai văzut cu ochii tăi?
E adevărat, da! Ori, eu știam că, dacă ești rezervă, trebuie să faci tocmai ceva în plus față de ceilalți, să schimbi viziunea antrenorului. Când am ajuns la Milan mi-am spus: „Ești în postura celor pe care-i criticai. Ce faci acum? Că nu mai ești vioara întâi. Cum reacționezi?”. Am știut că trebuie să trag pentru echipă și atunci când nu joc. Ușor nu e să te antrenezi zilnic la nivel maxim deși tu știi că nu joci. Dar am făcut-o 100%!
Ai fost coechipier cu Zlatan Ibrahimovic trei sezoane, ultimele din cariera lui. Am simțit totdeauna că interfața ta în fotbal e asemănătoare cumva cu personajul construit de el în fotbal. Iar dincolo de astea, amândoi sunteți joviali, puși pe glume. Greșesc?
Cam așa e. El este un personaj în fața publicului, unul creat de el și care a prins foarte bine. Iar în viața de zi cu zi chiar e diferit. Dar asta când ajungi să-l cunoști! Pentru că, la început, poate să pară un tip deranjant. Spre exemplu, când sosea cineva nou la echipă, Zlatan „intra tare în el”. Profesionist, dar tare! Sever e cuvântul care-l caracteriza. Cerea mereu celorlalți tocmai ceea ce el cerea și de la sine însuși. Dar, după ce-l cunoști, Zlatan chiar e altfel și e un foarte bun prieten. Eu cred că el a contribuit foarte mult la creșterea lui Milan din acei ani și la obținerea acelor performanțe.
Anul trecut, la 37 de ani, ai decis să te retragi în fotbalul saudit. La Abha, o formația din a doua jumătate a clasamentului. N-a fost greu, mental, după atâtea sezoane la echipe care n-au fost în postura de „victimă”, să aperi acum meci de meci sub zeci de atacuri, de faze de poartă?
Ba da. Chiar a fost destul de greu. Sincer, cam toate meciurile acolo au fost pentru mine finalizare cu public! Extrem de multe ocazii pentru adversar. Și când luam 3-4 goluri, adversarii mai aveau minimum alte 7-8 ocazii mari de gol. Dar, a fost și o motivație care a plecat din această realitate: să fac tot ce depinde de mine ca să nu retrogradăm. Și ne-am păstrat șansele cât am putut, până în ultima etapă.
Care sunt fotbaliștii din străinătate față de care ai rămas cel mai apropiat?
Sunt destul de mulți. Spre exemplu, mijlocașul croat Milan Badelj din perioada la Fiorentina, ocazional vorbesc cu portarul Antonio Mirante, cu sârbul Uros Matic…
Unde te-ai simțit cel mai iubit de public? La Fiorentina, Nantes, Lyon sau Milan?
Cred că la Milan. A coincis cumva cu faptul că am cucerit titlul de campioni, poate și de aceea am simțit asta.
Cât și cum contează rolul agentului în fotbalul de azi?
Agentul te poate duce la o echipă, dar oamenii de acolo își dau seama ce fel de jucător și ce persoană ești încă după primele antrenamente. Dacă nu ești ok, după 6 luni dispari! Un agent nu poate face minuni. Totul ține de tine, până la urmă.
S-a scris despre multe oferte pe care le-ai fi avut, de-a lungul carierei, de la multe echipe tari. Care e cea mai interesantă, dintre cele care nu s-au concretizat?
Înainte să semnez cu Fiorentina, când încă eram la Steaua, am avut ofertă de la Tottenham. Am și negociat, dar nu a fost să fie!
Când un fotbalist român ajunge în fotbalul vest-european, care e primul lucru pe care ar trebui să îl aibă în minte?
Ca să reușești la un nivel cât mai înalt e nevoie să te gândești doar la fotbal. De când te trezești, până te culci. Toate celelalte lucruri le faci doar pentru fotbal. Tentațiile sunt mari, pentru că ești tânăr, ai un contract bun, dar dacă pui fotbalul pe primul loc, el te va răsplăti.
E mai greu pentru un est-european sau pentru un român să reușească în fotbalul mare? Sau e doar un stereotip?
Adevărul e acesta: noi trebuie să facem mai mult decât toți ceilalți ca să reușim. Problema nu e la noi, că noi ne adaptăm. Problema e la ei! Și e firesc să fie așa. Eu, dacă aș fi patron la un club din România, n-aș aduce un străin decât dacă îmi dovedește clar că e mai bun decât românii. Așa gândesc și cei de acolo!
Portari: Donnarumma, Neto
Fundași: Micah Richards, Dalot, Cuadrado, Tomovic, Astori, Savic, Kjaer, Marcos Alonso, Theo Hernandez
Mijlocași: Salah, Bernardeschi, Chiesa, Joaquin, Badelj, Bruno Guimaraes, Calhanoglu, Vecino, Borja Valero, Aquilani, Kessie, Rafael Leao
Atacanți: Ibrahimovic, Mario Gomez, Gilardino, Giroud, Depay, Mandzukic, Kolo Muani
N-ai fost omul declarațiilor lacrimogene când a fost vorba de echipa națională, deși eu știu că ai crescut cu fascinația lui Stelea și Prunea în poarta României iar naționala chiar a reprezentat mereu un element suprem, sacru, pentru tine.
E adevărat. Nu m-am exteriorizat, nici nu m-am dat mare cât sunt de patriot, dar știu ce am simțit mereu în sufletul meu și cât de mult a contat mereu România pentru mine. Uite, primul lucru care îmi lipsește deja din fotbal e acesta: atmosfera de la echipa națională. Fericirea aceea simțită cu băieții la masă, seara în sala de masaj, la antrenamente, așteptarea meciurilor, cu suporterii pe stadion. Cea mai specială stare pe care am trăit-o în fotbal! Cu emoții, cu caterincă, momentele în care înveți să lași de la tine, să nu te superi, să fii parte din grup. Străinii n-au ce avem noi. Nicăieri nu am trăit atmosfera asta!
Ai debutat în noiembrie 2010 sub tricolor, în a doua repriză a unui amical cu Italia, 1-1 cu Răzvan Lucescu selecționer Răzvan Lucescu. Și ai luat gol doar de la… Marica!
Când Răzvan Lucescu mi-a spus că voi intra la pauză, m-am gândit că italienii vor introduce și ei rezervele în a doua repriză. Dar când am văzut ce se întâmplă, că e invers, iar la ei apar de la vestiare Pirlo, De Rossi, Gilardino, pe lângă Aquilani sau Balotelli, am zis că-i groasă! Însă a fost până la urmă un un meci tare frumos, cu toate că am avut mult de lucru. Așa e, m-a învins doar Marica, autogol.
Anul următor ai apărat în meciul de retragere al lui Ronaldo Nazario, disputat în Brazilia. Și ai scos din toate pozițiile, nu l-ai lăsat pe marele atacant să înscrie la meciul festiv care îi era dedicat! De ce?
Experiența a fost fantastică, jucam pentru prima oară pe alt continent. Și în fața Braziliei, cu unii dintre cei mai buni jucători din lume în fața mea. Dar ce trebuia să fac, să mă dau la o parte?! Până la urmă, nu cred eu că avea nevoie Ronaldo, la valoarea lui, să-l las eu să marcheze dacă își punea neapărat în cap să o facă. În acel meci, da, am avut multe intervenții, dar e drept că a și tras multe șuturi în mine. Eram tânăr portar la națională, voiam să apăr perfect în fiecare minut, aceasta a fost mereu mentalitatea mea.
Cel mai aproape de Mondial în ultimii ani am fost în 2013. Baraj cu Grecia, un 1-3 la Atena în care n-ai apărat din cauza unor dureri la spate, apoi un 1-0 pentru noi, inutil, la București. Te-ai gândit peste ani că poate schimbai ceva dacă apărai în tur? Sau ai rămas la declarația ta de atunci: „nu meritam calificarea, grecii au fost mai buni ca noi”?
Grecii chiar au fost mai buni ca noi, e adevărul. Iar la Atena au jucat excepțional. Dacă apăram, în locul lui Lobonț, poate luam și mai multe goluri, mai bine decât el nu cred că puteam să fac, serios.
În preliminariile EURO 2016 ai fost titular și integralist în 9 din 10 meciuri și ai primit doar două goluri. Parcurs fantastic! Când ai simțit, în acele preliminarii, că vine sigur calificarea la turneul final?
După 2-0 în Finlanda am fost convins că mergem la EURO! Chiar dacă după acel meci nea Piți a plecat de la echipă, am fost sigur că ne calificăm. Eram prea compacți, prea omogeni, pe un nucleu important de la Steaua, ca să ratăm obiectivul. Nici nu erau adversari în grupă de un nivel care să ne pună pe gânduri, iar noi, repet, eram o echipă solidă care nu avea cum să facă multe meciuri proaste.
După 1-2 cu Franța, meciul inaugural la EURO 2016, ai vreun regret? Am jucat bine deși nimeni nu ne dădea mari șanse!
A fost o experiență incredibilă și cred că am evoluat foarte bine ca echipă. Regret că n-am avut VAR la acea vreme, ca să le anuleze primul gol!
Septembrie 2020, o declarație înainte de Austria – România: „Nu mă interesează ce părere au oamenii şi suporterii din România, nu stau să răspund fiecăruia, am pierde foarte mult timp”. Cum îți sună acum?
Știu momentul. Aveam un meci important în deplasare cu Austria și mă așteptam, cumva firesc, la conferința de presă dedicată acelui meci, cu o zi înainte de meci, să discutăm despre adversar, despre echipa noastră, despre fotbal. Însă am fost provocat să comentez declarații și critici venite din țară. M-am exprimat greșit, recunosc, pentru că eu mereu am fost interesat de ce cred oamenii, mi-a păsat mereu și a contat pentru că a influențat parcursul meu. Și cred că ar trebui să îi pese oricărui fotbalist interesat să fie profesionist cu adevărat. Dar am răbufnit pentru că eram pus să comentez… comentarii. Ce a declarat Dumitru Dragomir, ce a declarat Ciprian Marica, și tot așa. Eu venisem să vorbim despre fotbal, era o conferință a naționalei înaintea unui meci important. Nu să dăm replici la atacuri, să facem scandal.
Ai lucrat cu șase selecționeri de vârste diferite, cu tipologii diferite. Îi caracterizezi pe fiecare într-o frază, așa cum i-ai perceput tu?
Răzvan Lucescu, un antrenor foarte, foarte bun, dar ai nevoie și de noroc, iar el nu a avut la națională. Apoi, Victor Pițurcă: cel mai bun manager, potrivit perfect rolului de selecționer! Anghel Iordănescu, o experiență uriașă, demonstrată în cele mai mici detalii în mandatul calificării la EURO 2016. Christoph Daum a fost un profesionist veritabil, dar care nu cunoștea îndeajuns, din păcate, fotbalul românesc. Cosmin Contra, excelent motivator! Iar Mirel Rădoi, un antrenor din noul val ca abordare, cu idei de joc foarte bune și foarte apropiat de echipă.
Care sunt portarii care ți-au plăcut cel mai mult, de-a lungul carierei?
Olandezul Edwin van der Sar și brazilianul Dida. Le semănam fizic, îți dai seama că nu-mi puteam dori să fiu precum Casillas (râde).
Ce tânăr portar român din noul val îți place cel mai mult?
Nu pot să-mi dau cu părerea despre un portar, să spun că îmi place cel mai mult, dacă nu l-am urmărit atent, timp de 90 de minute, în cel puțin 10-15 meciuri. Iar eu în ultimul timp n-am mai urmărit atent fotbalul românesc, așadar nu ar fi o evaluare corectă. Ce mă bucură e că avem portari tineri și valoroși, iar Târnovanu, Sava și Moldovan, care are acum șansa să apere, în Serie B care e un campionat tare, au toți un viitor frumos.
Ai jucat la naționala U21, apoi la seniori, cu care te-ai calificat la EURO 2016. Ai debutat la Bistrița în Liga 1, transfer la Steaua, Europa League, grupe Champions League, titlul de campion, cluburi tari din afară. La bilanț, totul pare o cursă reușită de depășire a propriilor limite. Simți că le-ai depășit pe toate?
Simt că am ajuns acolo unde mi-am dorit. Eu chiar nu am încercat să ajung pe cineva, ci doar să mă depășesc, în fiecare zi. Pe mine, cel de ieri și de azi.
Felul acesta al tău, totdeauna profesionist în pregătire, a venit după un declic sau te-ai transformat pe parcurs?
A fost un proces continuu de învățare. Mereu am vrut să fiu echilibrat, dar am învățat pe parcurs cum să gestionez odihna, alimentația, pregătirea fizică, totul. Nu am dus extremele în nicio direcție. Nu mi-am spus nici să nu beau deloc alcool, nici să nu mănânc o prăjitură sau să nu pierd vreo noapte. Dar toate acestea au fost rare, extrem de puține, în tot contextul vieții mele de sportiv.
Care e primul sfat pe care îl poți oferi azi unui copil de 12 ani care joacă fotbal?
Încearcă să renunți la micile plăceri care ți se oferă acum, pentru că mai târziu o să ai satisfacții mult mai mari!
Ce meci din toată cariera ta ai vrea să rejoci?
Nu e vorba de un meci pierdut, pentru că eu n-aș schimba nimic din eșecurile trăite și erorile făcute ca portar. Ele m-au ajutat cel mai mult în carieră, meciurile proaste și momentele dificile mi-au fost cel mai de ajutor! Aș juca din nou meciul din decembrie 2012, Copenhaga – Steaua 1-1. Ultimul din grupele Europa League, cel care ne-a adus calificarea în primăvara europeană și fără de care eliminarea lui Ajax sau victoria cu Chelsea nu ar fi existat ulterior. A fost o atmosferă incredibilă după meci, în Danemarca. Și am obținut punctul necesar deși am jucat din minutul 49 în zece oameni, am apărat și eu bine, a fost perfect!
Ne pregătim de un meci de retragere?
Nu, nu mă văd în postura asta. Eu am fost mereu tipul care, când ia o decizie, și-o asumă și atât, fără tam-tam.
Ultima întrebare și cea mai grea. Ce vei face de-acum?
În aceste zile simt, sincer, că n-a rămas nimic în mine pe care să nu-l fi dat fotbalului. I-am dat totul și n-am niciun regret! E momentul să fac altceva de-acum. Uite, joc tenis de 2-3 ori pe săptămână, joc padel, merg la sală, petrec timpul liber cu soția, cu copiii, cu prietenii. Cam două zile pe săptămână sunt prins cu investițiile pe care le-am făcut, dar în rest mă bucur de tot ce nu puteam să fac prea mult atunci când fotbalul însemna totul. Și chiar a însemnat pentru mine!
Cum ai vrea să rămâi fixat în memoria generațiilor de suporteri?
Aș vrea ca oamenii să mă țină minte așa: un profesionist, un fotbalist serios, care a făcut totul ca să reușească în fotbal.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER