Bănel

Imaginile slalomează pe Sport.ro printre declarațiile steliștilor după întâlnirea de la Tg. Jiu și frânturi de la unul din antrenamentele de dinainte. Lăcătuș îl rupe de grup pe Nicoliță și-l invită la o promenadă pe gazon. Brațul lui Lăcă e încolăcit peste umărul mijlocașului. Bănel pășește cu mâinile înnodate la spate, ca un elev de clasa a IV-a chemat în pauză în ușa cancelariei.

Lui Lăcătuș nu i-a ieșit din prima, precum pe vremuri trasoarele în diagonală la colțul lung. A continuat terapia și după jocul buimac al elevului său la Tg. Jiu. „Nicoliță trebuie ajutat”. Pe Bănel nu se poate supăra nimeni. Privire ștrengărească și totodată duioasă, sensibil, recunoscător și iertător (vezi amnezia mimată după o reîntâlnire cu galeria timișoreană) și, știți vorba, probabil și devreme acasă. Bref, un băiat de pus pe rană. Numai că, să-i căutăm și-un cusur, episodul Timișoara nu e singura amnezie. Bănel a uitat să joace. Nu de o etapă, două, ci de aproape un an. Nu e o astenie de primăvară, trecătoare. Bănel e ca gutuiul. Un an rodește, un an nu. Becali îl are la inimă, e limpede, până când patronul va trage linie și va descoperi că Nicoliță e plătit pentru un sfert de oră de meci cât toată legiunea exilată la Buzău într-un sezon și de la care se aștepta să bată CFR-ul acasă.