Aur

Cu câteva zeci de secunde înainte ca Sandra să pornească sprintul pentru săritura decisivă, Forminte măsura înfrigurat cu pasul său hotărât destinul. Totul se comprimase. Timpul tradus în anii de muncă din săli, șansa sau mai bine spus neșansa accidentărilor care le-au însoțit pe micuțe în toată perioada „mandatului” său, corul de contestatari care spunea că fără Belu și Bitang gimnastica românească e în moarte clinică. Izbașa, Nistor, Drăgoi, Tămârjan, Pătrașcu și toate celelalte fetițe ce preluaseră prin ricoșeu pe umerii lor firavi mare parte din presiune nu au dezamăgit! Aur european cu patru luni înainte de Olimpiadă. Speranțe, nu certitudini. Confirmare, nu eșec. Restul sunt vorbe.

Forminte și fetițele lui nu au nevoie acum de crize de efuziune, de îmbrățișări de complezență și de mesaje superioare: „Știam noi că gimnastica își va reveni!”. Antrenorul care a stat mereu în umbra coloșilor a fost adus în prim-plan de rezultatele muncii lui. Nu a căutat reflectoarele! Reflectoarele l-au găsit undeva în apropierea covorului de la sol, pregătind aparatele fetelor fără aere de principal.  S-a plimbat, se plimbă și se va plimba preocupat, gândindu-se mereu la ce e de făcut în gimnastica românească fie și atunci când nimeni nu se încumeta să își asume răspunderea. Se oprește din când în când să dojenească, să laude, să încurajeze sau să certe câte o fetiță pe cât de firavă fizic, pe atât de puternică psihic. Ieri le-a îmbrățișat. Meritau!